Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – VIII 383
29
30
robul acestora. În nenorocirea mea, am început să strig: „Cât timp, cât
timp voi mai spune «mâine» şi «mâine»? De ce nu acum, pe dată? De ce
să nu pun capăt chiar în această oră ruşinii mele?“ 116
Spuneam asemenea cuvinte şi plângeam cu inima zdrobită de amărăciune,
când, deodată, am auzit un glas care venea parcă din casa de alături; nu
mai ştiu dacă era un glas de băiat sau de fată, dar repeta întruna, ca în
refrenul unui cântec: „Ia şi citeşte! Ia şi citeşte!“ Imediat mi‐am ridicat
faţa şi am început să mă gândesc cu atenţie dacă nu cumva copiii obişnuiesc
în vreunul din jocurile lor să cânte ceva asemănător; dar nu mi‐am
amintit deloc să fi auzit vreodată aşa ceva. Stăvilindu‐mi năvala lacrimilor,
m‐am ridicat, spunându‐mi că aceste cuvinte nu pot fi altceva decât o
poruncă dumnezeiască, de a deschide cartea Sfântului Apostol Pavel şi de
a citi primul capitol peste care îmi vor cădea privirile. Căci auzisem despre
Sfântul Antonie 117 cum, într‐o zi, intrând în biserică tocmai în clipa când
se citea din Evanghelie, a înţeles ca pe un îndemn care i se adresa chiar
lui aceste cuvinte: Du‐te, vinde tot ce ai şi dăruieşte săracilor, şi vei avea o
comoară în ceruri; apoi vino şi urmează‐mă! 118 Auzind această dumnezeiască
prevestire, Antonie s‐a convertit imediat la credinţa în tine.
M‐am repezit deci înapoi, către locul unde şedea Alypius, căci acolo lăsasem
cartea Apostolului când mă ridicasem să plec. Am apucat‐o, am
deschis‐o şi am citit în tăcere primul pasaj pe care mi‐am aruncat privirea:
Să umblăm în plină zi cu bună‐cuviinţă, nu în ospeţe şi în beţii, nu în
desfrânări şi în destrăbălări, nu în certuri şi în rivalităţi; ci îmbrăcaţi‐vă în
Domnul Isus Hristos şi nu vă îngrijiţi de îndestularea poftelor trupului 119 .
Nu am dorit să mai citesc în continuare, şi nici nu mai era nevoie. Imediat
ce am ajuns la sfârşitul acestei fraze, în inima mea s‐a răspândit ceva
asemenea unei lumini pline de linişte şi de încredere 120 , care a risipit tot
întunericul îndoielilor mele.
Apoi, însemnând locul din care citisem, cu degetul sau cu nu mai ştiu ce
alt semn, am închis cartea şi, întorcându‐mă către Alypius cu chipul
împăcat, i‐am povestit ce mi se întâmplase. La rândul lui, mi‐a relatat ce
sentimente a trăit în acest răstimp, lucruri pe care, desigur, eu nu le cunoşteam.
Mi‐a cerut să vadă ce citisem. I‐am arătat, iar el a citit în continuare
textul pe care îl începusem eu. Nu ştiam ce urmează, şi anume:
Sprijiniţi‐l pe cel ce este încă slab în credinţă 121 . Alypius mi‐a mărturisit că
el se supune acestei îndrumări. Întărit de acest îndemn, fără şovăială şi fără