Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – VIII 381
lui, nu te mai teme: el nu va da înapoi şi nu te va lăsa să cazi. Aruncă‐te
spre el cu îndrăzneală, te va primi la sine şi te va însănătoşi.“ M‐am ruşinat
atunci peste măsură, căci încă mai ascultam şoaptele vechilor fleacuri
şi deşertăciuni, încă mai stăteam la îndoială. Iar înfrânarea mi‐a vorbit
din nou: „Rămâi surd la chemarea necurată a mădularelor tale din această
lume, pentru a le face să moară. Ele îţi povestesc despre desfătări, dar nu
despre desfătări potrivite cu legea Domnului Dumnezeului tău. 109 Toată
această dezbatere s‐a petrecut în inima mea, nefiind altceva decât o înfruntare
cu mine însumi, în legătură cu mine însumi. În acest răstimp,
Alypius a rămas alături de mine, aşteptând în tăcere sfârşitul neobişnuitei
mele frământări 110 .
capitolul al xii‐lea
Momentul convertirii: un glas misterios
îl îndeamnă pe Augustin să citească
din Epistolele Apostolului Pavel
28
Acum însă, aruncând o adâncă privire în străfundurile cele mai ascunse
ale sufletului meu, am scos la iveală şi am îngrămădit înaintea privirilor 111
inimii mele întreaga mea nenorocire, în mine s‐a ridicat o furtună uriaşă,
purtând cu sine un potop de lacrimi 112 . M‐am ridicat atunci de lângă
Alypius şi m‐am despărţit de el, ca să‐mi pot vărsa până la sfârşit potopul
de lacrimi însoţit de gemete şi de ţipete; singurătatea mi se părea mai
potrivită pentru tânguieli. M‐am îndepărtat, aşadar, cât am putut de mult,
ca să nu mă stingherească nici măcar prezenţa unui prieten.
Aceasta era starea în care mă aflam şi cred că Alypius a înţeles‐o; bănuiesc
că am spus ceva, iar din glasul meu s‐a văzut limpede că eram gata să
izbucnesc în plâns. M‐am ridicat şi am plecat, iar prietenul meu a rămas
în locul unde stătuserăm, încremenit de uimire. În ce mă priveşte, nu‐mi
mai amintesc cum m‐am oprit, m‐am prăbuşit lângă un smochin şi am
dat drumul lacrimilor care mi‐au izbucnit din ochi ca nişte râuri, jertfă
ce‐ţi este bine primită 113 . Şi ţi‐am vorbit atât de mult, dacă nu chiar întocmai
cu aceste cuvinte, cel puţin în acest înţeles: Iar tu, Doamne, până
când vei sta departe de mine? 114 Până când, Doamne, vei stărui în mânia
ta? Nu păstra amintirea vechilor noastre nelegiuiri! 115 Simţeam că sunt încă