Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – VIII 379
26
27
avea mai multă putere asupra mea decât binele, proaspăt încă şi neobişnuit.
Cu cât clipa în care urma să se petreacă în mine marea schimbare
era mai aproape, cu atât mai mult mă cutremuram de spaimă; dar nu
eram aruncat înapoi, nici abătut din drumul meu, ci doar întrerupt şi
reţinut pe moment.
Mă mai reţineau doar nişte fleacuri neînsemnate şi nişte patimi vanitoase 106 ,
vechile mele prietene, care mă trăgeau uşurel de veşmântul meu trupesc şi
îmi şopteau: „Cu noi ce faci, ne părăseşti? Din această clipă nu vom mai
fi alături de tine niciodată, pe veşnicie! Din această clipă nu‐ţi va mai fi
îngăduit un lucru sau altul, pe veşnicie!“ 107 Ce‐mi sugerau ele şoptindu‐mi
ceea ce eu numesc „una‐alta“, ce‐mi sugerau oare, Doamne, Dumnezeul
meu? Lucruri atât de josnice şi de dezgustătoare, încât mă rog îndurării
tale să le ţină departe de sufletul robului tău! Auzeam deja glasurile lor mai
mult decât înjumătăţite, căci nu‐mi mai tăiau calea înfruntându‐mă pe
faţă, ci şuşoteau în spatele meu, ca şi cum ar fi încercat pe furiş să mă facă
să‐mi întorc privirea spre ele atunci când voiam să mă îndepărtez. Izbuteau
totuşi să mă mai întârzie, căci şovăiam încă să mă rup şi să mă desprind
de ele, pentru a trece de partea cealaltă, acolo unde eram chemat de tine;
nestăpânita obişnuinţă 108 mă întreba: „Îţi închipui că vei putea trăi fără
aceste lucruri?“
Dar glasul obişnuinţei era de acum deja foarte slab. Căci dinspre partea
spre care îmi îndreptam faţa şi al cărei hotar mă zbăteam să‐l trec mi se
dezvăluia neprihănita demnitate a înfrânării. Senină, zâmbindu‐mi, fără
urmă de uşurătate, blândă şi plină de sfială, ea mă îndemna să mă apropii
şi să nu mai şovăie. Îşi întindea spre mine, pentru a mă primi şi a mă
îmbrăţişa, braţele sale iubitoare, încărcate de mulţimea unor bune exemple;
se aflau în braţele ei atât de mulţi copii şi fecioare, un mare număr
de tineri şi de oameni de toate vârstele, văduve cumpătate şi femei rămase
fecioare până la bătrâneţe. În toate aceste suflete înfrânarea nu era nicidecum
neroditoare, ci, dimpotrivă, rodnică asemenea mamei unor copii
fericiţi, dăruiţi de tine, Doamne, Logodnicul ei.
Zâmbea către mine cu o blândă ironie, ca şi cum m‐ar fi îndemnat: „Cum,
tu nu ai fi în stare să faci ceea ce fac aceşti tineri şi aceste femei? Crezi oare
că ei îşi iau puterea din ei înşişi, şi nu din Domnul Dumnezeul lor? O,
nu, căci eu le‐am fost dăruită de Domnul Dumnezeul lor. De ce încerci
să te sprijini pe tine însuţi ca să te prăbuşeşti? Lasă‐te cu totul în seama