Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – VIII 373
capitolul al x‐lea
Augustin se desprinde de rătăcirea maniheistă
22
23
Să piară dinaintea feţei tale 93 , Dumnezeul meu, precum pier cei care vorbesc
în deşert şi cei care îşi rătăcesc minţile 94 , să piară aceia care, observând
cum în luarea hotărârilor se înfruntă două voinţe, ajung să susţină că
există două spirite, fiecare cu natura sa diferită, unul bun şi celălalt rău 95 .
Cu adevărat răi sunt ei înşişi, atâta vreme cât susţin această învăţătură rea,
dar chiar şi ei vor deveni buni dacă vor vedea adevărul şi vor fi de acord
cu cei care cunosc adevărul, astfel încât să poată auzi cuvintele Apostolului
tău: Aţi fost odinioară în întuneric, dar acum sunteţi lumină întru Domnul 96 .
Ei însă vor să fie lumină nu întru Domnul, ci în ei înşişi, socotind că
natura sufletului este aceeaşi cu natura lui Dumnezeu 97 . Prin aceasta,
întunericul în care ei se află devine şi mai adânc, deoarece, în groaznica
lor trufie, ei se îndepărtează şi mai mult de tine, care eşti cu adevărat lumina
care luminează pe orice om care vine în această lume 98 . Băgaţi de
seamă la ceea ce spuneţi şi ruşinaţi‐vă, apropiaţi‐vă de Domnul şi veţi fi
luminaţi, iar feţele voastre nu se vor mai ascunde de ruşine 99 .
Pe când chibzuiam să iau hotărârea de a‐l sluji pe Domnul Dumnezeul
meu 100 , aşa cum de mult aveam intenţia să o fac, eu eram acela care voiam
să pornesc pe această cale, şi tot eu eram cel care nu voiam. Eu eram, da,
eu şi numai eu! Nu voiam în mod deplin, dar nici nu mă împotriveam
în mod deplin. Mă luptam astfel cu mine însumi şi mă rupeam de mine
însumi, iar această sfâşiere, care mi se întâmpla împotriva voinţei mele,
nu dovedea că în mine exista un spirit cu o a doua natură, ci arăta că
spiritul meu suferă o pedeapsă 101 . Şi astfel, nu eu îmi pricinuiam acest
chin, ci păcatul care locuia în mine 102 , ca o pedeapsă pentru păcatul săvârşit
în mod liber de Adam, al cărui fiu eram.
Mai mult încă, dacă în noi există tot atâtea naturi contrare câte voinţe se
împotrivesc una alteia, atunci acestea ar trebui să fie nu doar două, ci mult
mai multe. Să ne imaginăm că cineva stă la îndoială dacă să meargă la o
întrunire a maniheilor sau la teatru; în faţa acestei dileme maniheii ar
spune: „Iată, există două voinţe, una, cea bună, îl îndeamnă încoace, spre
noi, iar cealaltă, cea rea, îl abate în altă parte! Cum altfel am putea explica
această şovăială care vine din înfruntarea a două voinţe?“ Eu afirm însă
că ambele voinţe sunt rele, şi cea care îl îndrumă spre ei, şi cea care îl abate