Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – VIII 369
20
M‐am retras, aşadar, în grădină, iar Alypius mă urmărea pas cu pas.
Singurătatea mea nu era tulburată deloc de prezenţa lui. Şi cum ar fi
putut el să mă părăsească în starea în care mă găseam?
Ne‐am aşezat cât mai departe de casă. Spiritul meu clocotea răzvrătit de
o puternică indignare pentru faptul că nu mă supuneam încă dorinţei
tale şi nu primeam legământul tău, Dumnezeul meu 88 , spre care strigau să
mă îndrept toate oasele mele, prin laudele pe care ţi le înălţau până la cer.
Pentru acest drum nu era nevoie de corăbii sau de cvadrige şi nici măcar
de cei câţiva paşi care despărţeau casa de locul unde ne aflam 89 ; într‐adevăr,
nu doar pentru a porni către tine, ci chiar şi pentru a ajunge la tine
nu era nevoie de altceva decât de voinţa de a merge, însă o voinţă puternică
şi deplină, nu una rănită şi sfâşiată în două părţi, care oscilează încoace
şi încolo, înfruntându‐se mereu, o parte încercând să se ridice, pe
când cealaltă se prăbuşeşte la pământ.
În sfârşit 90 , în învălmăşeala tuturor şovăielilor mele, făceam tot felul de
mişcări, aşa cum se întâmplă adesea ca oamenii să dorească să facă ceva
şi să nu fie în stare, fie pentru că nu au braţe, fie pentru că acestea le sunt
încătuşate în lanţuri, moleşite de oboseală sau împiedicate în orice alt fel.
Îmi smulgeam părul din cap, îmi izbeam fruntea cu pumnii, îmi îmbrăţişam
genunchii cu degetele încleştate; făceam toate aceste gesturi fiindcă
voiam să le fac. Ar fi fost posibil să vreau să le fac, şi totuşi să nu reuşesc
să le fac, dacă mobilitatea membrelor nu mi‐ar fi dat ascultare. Am săvârşit
deci toate aceste mişcări în care a voi şi a putea nu însemnau acelaşi
lucru. Nu făceam, în schimb, ceea ce mi‐ar fi convenit să fac cu o dorinţă
cu mult mai fierbinte, ceea ce aş fi putut să fac imediat dacă aş fi voit, ceea
ce ar fi fost de ajuns să voiesc în mod sincer pentru a voi cu adevărat.
Putinţa de a face era totuna cu voinţa; faptul însuşi de a voi însemna chiar
a o face. Şi totuşi, nu se petrecea aşa! Cu mai multă uşurinţă se supunea
trupul meu la cea mai neînsemnată voinţă a sufletului, mişcând membrele
la cel mai mic semn, decât se supunea sufletul meu lui însuşi, ca să împlinească
numai prin voinţă marea sa voinţă.