Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – VIII 367
strădania mea de a mă îndrepta spre tine! Dar sufletul se împotrivea,
respingea propunerile mele fără să aducă nici o justificare. Toate argumentele
sale fuseseră epuizate şi dovedite a fi greşite. Nu‐i mai rămăsese
decât un zbucium tăcut; se înfricoşa ca de moarte atunci când era târât
de vâltoarea obişnuinţei, prin care vorbea putreziciunea morţii.
capitolul al viii‐lea
Meditaţie în grădina din Milan
asupra slăbiciunilor voinţei
19
În acel moment, în mijlocul dezbinării care sfâşia cu violenţă înlăuntrul
spiritului meu şi pe care o aţâţam neîncetat împreună cu sufletul
meu, în adâncul celei mai tainice încăperi a inimii mele 86 , cu o înfăţişare
tot atât de răvăşită pe cât îmi era mintea de tulburată, mă năpustesc
asupra lui Alypius şi strig: „Ce se întâmplă cu noi? Ce înţeles
are întâmplarea pe care ai auzit‐o? Doi oameni neinstruiţi se ridică
din ţărână şi împing cu forţa porţile cerului, iar noi, cu toată învăţătura
noastră lipsită de inimă, iată cum ne bălăcim în lumea asta de
carne şi de sânge. Oare fiindcă ne‐au luat‐o înainte ne este ruşine să‐i
urmăm? N‐ar trebui mai degrabă să ne fie ruşine că nici măcar acum
nu avem curajul să‐i urmăm?“
Nu‐mi mai amintesc întocmai ce i‐am spus; în agitaţia de care eram
stăpânit, am plecat repede, în timp ce Alypius a rămas în tăcere, privindu‐mă
cu mare uimire; căci glasul meu răsuna într‐un chip cu totul neobişnuit.
Mai mult încă decât cuvintele pe care le rosteam, despre starea
de spirit în care mă aflam vorbeau expresia feţei mele, sprâncenele încruntate,
obrajii înroşiţi şi intensitatea vocii mele.
Locuinţa noastră avea o mică grădină de care ne foloseam noi, ca şi de
întreaga casă, întrucât stăpânul ei, gazda noastră, nu locuia într‐însa.
Într‐acolo m‐a purtat tumultul din inima mea, unde nimeni n‐ar fi putut
să întrerupă înfruntarea în care mă prinsesem cu mine însumi, a cărei
dezlegare tu o cunoşteai, eu însă, nu! Nebunia de care eram cuprins urma
să‐mi aducă sănătatea şi, murind, urma să mă nasc la o nouă viaţă 87 ;
cunoşteam răul care se afla în mine, dar nu cunoşteam binele care, o clipă
mai târziu, urma să se nască în mine.