Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – VIII 365
17
18
mai demult, dar îmi închipuiam mereu că este altceva, mă străduiam să
nu o văd şi mi‐o ştergeam din minte.
În timpul acela însă, cu cât îi iubeam mai înfocat pe cei doi tineri, despre
care ascultam cum au luat o hotărâre mântuitoare, încredinţându‐se în
întregime grijii tale pline de îndurare, cu atât mai îndârjit mă uram pe
mine însumi, privindu‐mă în comparaţie cu ei. Căci se scurseseră mulţi
ani peste mine – aproape doisprezece – de când citisem, la vârsta de nouăsprezece
ani, lucrarea Hortensius de Cicero 82 , care mi‐a trezit interesul
pentru studiul filozofiei. Amânam curajul de a dispreţui fericirea pământească
pentru a mă dedica cercetării celeilalte fericiri, a cărei, să nu spun
descoperire, dar chiar şi numai căutare ar fi trebuit să fie pusă mai presus
de toate comorile din lume, de toate împărăţiile neamurilor şi de toate
plăcerile trupeşti care, la un simplu semn, s‐ar fi revărsat peste mine. Iar
eu, tânăr prea‐nefericit, da, nefericit în chiar zorii tinereţii, ceream de la
tine neprihănire şi mă rugam: „Dă‐mi, Doamne, neprihănire şi înfrânare,
dar nu chiar imediat!“ Căci mă temeam că vei răspunde rugăciunii mele
pe dată şi că mă vei vindeca prea repede de boala poftei trupeşti, pe care
voiam mai degrabă să o satisfac decât să o sting. Şi rătăceam pe căile
greşite ale unei superstiţii nelegiuite 83 , nu fiindcă aş fi fost sigur de adevărul
ei, ci preferând‐o altor învăţături pe care, în loc să le cercetez cu
evlavie, cum ar fi trebuit, le combăteam cu ostilitate.
Îmi imaginam în sinea mea că motivul pentru care amânam de pe o zi pe
alta hotărârea de a dispreţui ambiţiile lumeşti şi de a te urma numai pe
tine se găsea în faptul că nu îmi apărea în faţă un scop clar şi sigur spre
care să‐mi îndrept paşii 84 . Dar a venit şi ziua în care m‐am aflat gol înaintea
mea, în timp ce conştiinţa mă mustra: „Unde eşti tu, limbă a mea,
tu, care spuneai că numai nesiguranţa cu privire la adevăr te împiedică să
arunci povara deşertăciunii 85 ? Iată, acum ştii care este adevărul, şi totuşi
povara încă te apasă; au existat umeri mult mai puţin împovăraţi cărora
le‐au crescut aripi fără să fi avut nevoie de chinul atâtor cercetări şi nici
de zece ani şi mai bine de reflecţii.“
În timp ce Ponticianus vorbea, eu eram ros înlăuntrul meu de astfel de
gânduri şi răvăşit cu violenţă de o ruşine groaznică. După ce a terminat
povestirea, acesta şi‐a rezolvat treaba pentru care venise şi a plecat, iar eu
am rămas cu mine însumi. Ce nu am spus împotriva mea?! Cât mi‐am
biciuit sufletul cu vergile argumentelor, îmboldindu‐l să mă urmeze în