Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – VIII 363
în acest moment şi chiar în locul în care ne aflăm. Dacă‐ţi vine greu să‐mi
urmezi exemplul, te rog măcar să nu‐mi stai împotrivă.“ Celălalt a răspuns
că îi va sta şi el alături, ca părtaş la o atât de mare răsplată şi la o slujire atât
de înaltă. Astfel, amândoi au devenit ai tăi şi (i‐au zidit un turn 80 , plătind
preţul cuvenit, părăsind adică tot ce aveau pentru a te urma pe tine.
În clipa aceea, Ponticianus şi celălalt prieten, care se plimbau prin alte
părţi ale grădinii, au început să‐şi caute camarazii şi au ajuns la casa unde
aceştia se aflau. Găsindu‐i, le‐au atras atenţia că este vremea să se întoarcă,
fiindcă ziua era pe sfârşite. Dar cei doi prieteni, după ce le‐au împărtăşit
gândul şi intenţia lor, arătându‐le şi în ce fel s‐a născut şi s‐a întărit în ei
această dorinţă, le‐au cerut ca, dacă refuză să li se alăture, cel puţin să nu
le pună piedici în drumul pe care şi l‐au ales. Ponticianus a adăugat că el
şi celălalt prieten nu şi‐au schimbat vechile gânduri, dar şi‐au deplâns –
cum spunea Ponticianus – până la lacrimi starea în care se aflau, i‐au
felicitat cu evlavie pe cei doi, încredinţându‐se rugăciunilor lor; apoi,
lăsându‐şi inimile împovărate de gânduri lumeşti, s‐au întors la curtea
imperială, pe când ceilalţi doi au rămas în căsuţa din grădină, cu inimile
înălţate spre cer.
Aceştia din urmă aveau amândoi logodnice, dar, îndată ce au auzit ce s‐a
întâmplat, cele două femei ţi‐au dăruit şi ele fecioria lor.
capitolul al vii‐lea
Augustin trăieşte o mare tulburare sufletească
pe parcursul relatării lui Ponticianus
16
Aceasta a fost povestirea lui Ponticianus. Tu însă, Doamne, în timp ce
acesta vorbea, m‐ai întors spre mine însumi, trăgându‐mă afară din spatele
meu, unde mă ascunsesem, deoarece nu voiam să mă privesc aşa cum
sunt, şi m‐ai aşezat înaintea propriilor mele priviri, ca să văd cât de dezgustător
eram, cât de hidos, murdar, plin de pete şi de bube. Vedeam
toate acestea şi mă înspăimântam, dar nu aveam încotro să fug şi să scap
de mine însumi. Iar dacă încercam să‐mi îndepărtez privirile de la mine,
atunci îl vedeam pe Ponticianus relatându‐şi povestirea, şi astfel tu făceai
să mă înfrunt din nou cu mine însumi şi mă împingeai înaintea privirilor
mele, ca să descopăr nelegiuirea mea şi să o urăsc 81 . O cunoşteam, de altfel,