Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – VIII 359
14
15
îndemnat pe Nebridius să primească acest post, căci, dacă ar fi vrut, el ar
fi putut trage un folos mult mai mare din cultura sa, ci, în bunăvoinţa sa
îndatoritoare, acest prieten blând şi generos nu a vrut să nesocotească
rugămintea noastră. El se comporta astfel cu multă discreţie, evitând să
se facă cunoscut cu orice preţ persoanelor importante ale veacului acestuia
73 , ferindu‐se în această privinţă de orice tulburare a spiritului, pe care
voia să şi‐l păstreze liber şi, pe cât posibil, pregătit pentru cercetare, pentru
lecturi sau pentru audierea de dezbateri filozofice.
Într‐o zi, când, nu‐mi mai aduc aminte din ce cauză, Nebridius lipsea,
Alypius şi cu mine am primit acasă vizita unui anume Ponticianus, un
african, şi deci concetăţean al nostru, care se bucura de o poziţie înaltă la
curtea imperială. Nu mai ştiu ce anume voia de la noi; ne‐am aşezat să
stăm de vorbă. Din întâmplare, pe masa de joc ce se afla înaintea noastră
el a observat o carte. A luat‐o, a deschis‐o şi a rămas foarte uimit când a
găsit într‐însa Epistolele Apostolului Pavel, căci îşi închipuise la început
că este vreuna din cărţile de care mă foloseam frecvent în activitatea mea
de profesor. Atunci el a zâmbit, m‐a privit şi, felicitându‐mă, şi‐a exprimat
mirarea că a descoperit în faţa ochilor mei acele cărţi şi numai acele cărţi.
Căci era creştin el însuşi, foarte credincios, şi adesea îngenunchea în biserică
înaintea ta, Dumnezeul nostru, în repetate şi îndelungi rugăciuni.
Când i‐am arătat că studiam cu cea mai mare atenţie scrierile Apostolului
Pavel, discuţia s‐a orientat spre povestirea pe care el a început să ne‐o
relateze în legătură cu Antonie, un monah egiptean, al cărui nume era
ţinut la mare cinste între slujitorii tăi, dar despre care noi nu auziserăm
nimic până în acel moment 74 .
Când şi‐a dat seama de acest fapt, Ponticianus a stăruit asupra acestui subiect,
dorind să strecoare în minţile noastre ignorante imaginea unui bărbat
atât de mare şi arătându‐se mirat de neştiinţa noastră. La rândul nostru,
eram uluiţi ascultând amintiri despre minunile tale 75 , pe care le‐ai săvârşit
atât de recent, aproape în vremea noastră, şi mărturisite de atâţia oameni,
în cadrul adevăratei credinţe şi în Biserica Universală. Cu toţii eram uimiţi,
pe de o parte Alypius şi cu mine în faţa unor fapte atât de măreţe, pe de
altă parte Ponticianus, mirat că nu auziserăm de ele înainte.
Relatarea lui s‐a îndreptat apoi spre mulţimea grupurilor de monahi din
mănăstiri, spre virtuţile lor care înalţă către tine miresme suave 76 , spre
pustietăţile roditoare ale deşertului, lucruri despre care noi nu ştiam nimic.