Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – VIII 357
spuneai: Deşteaptă‐te, tu, cel care dormi, şi ridică‐te din morţi, iar Hristos
te va lumina 62 . De peste tot mi‐ai arătat dovezi 63 despre adevărul cuvintelor
tale, am devenit convins de acest adevăr, dar nu aveam nimic să‐ţi
răspund, în afară de cuvinte atât de greoaie şi leneşe precum: „Îndată!“,
„Chiar acum!“, „Numai o clipă!“ Numai că acest „îndată“ nu se mai sfârşea,
iar „numai o clipă“ se tot lungea! În zadar mă bucuram de legea ta,
potrivit omului lăuntric 64 , fiindcă în mădularele mele o altă lege se împotrivea
legii minţii mele şi mă făcea rob legii păcatului, care se afla în mădularele
mele 65 . Căci legea păcatului este puterea obişnuinţei, care stăpâneşte
şi târăşte cu sine spiritul chiar şi împotriva voinţei sale, dar totuşi cu deplină
îndreptăţire, deoarece spiritul alunecă de bunăvoie în stăpânirea
obişnuinţei. Aşadar, nenorocitul de mine, cine mă va elibera de trupul
morţii acesteia, dacă nu Harul tău, prin Isus Hristos, Domnul nostru? 66
capitolul al vi‐lea
Ponticianus îi povesteşte lui Augustin
despre viaţa Sfântului Antonie
13
Iar acum, Doamne, tu, Sprijinul meu şi Răscumpărătorul meu 67 , voi preamări
numele tău 68 , voi mărturisi înaintea ta şi voi arăta în ce chip m‐ai
dezlegat din lanţul dorinţei de împreunare, de care eram atât de strâns
încătuşat, şi m‐ai izbăvit din robia preocupărilor lumeşti.
Continuam să‐mi duc viaţa obişnuită, dar neliniştea mea creştea mereu
şi suspinam în fiecare zi după tine, mergeam în Biserica ta ori de câte ori
îmi îngăduiau preocupările mele lumeşti, sub povara cărora gemeam.
Alături de mine se afla Alypius, care, după ce fusese asesor pentru a treia
oară 69 , se odihnea, eliberat de îndatoririle sale publice, aşteptând clienţi
cărora să le vândă din nou sfaturile sale juridice, tot aşa cum şi eu vindeam
priceperea de a vorbi 70 , dacă este cumva posibil ca această artă să fie predată
şi învăţată. Cât îl priveşte pe Nebridius, acesta acceptase, de dragul
prieteniei noastre, să‐i stea alături, ca ajutor de magistru 71 , lui Verecundus,
cel mai apropiat dintre toţi prietenii mei 72 , care era profesor de gramatică
şi cetăţean al Milanului; acesta dorea cu tărie şi ne cerea cu insistenţă ca,
în numele prieteniei, cineva din grupul nostru să‐i ofere ajutorul de nădejde
de care avea mare nevoie. Nu dorinţa de câştig a fost cea care l‐a