Sfantul-Augustin_Confesiuni

Notă asupra ediției 35
terminologiei, nu m‐am ferit, de exemplu, să utilizez, pentru ace eași noțiune,
în funcție de curgerea discursului și de cerințele contextului, perechi lexicale
sinonimice precum a zidi/a crea, făptură/creatură, trup/carne, trupesc/carnal,
duhovnicesc/spiritual, întrupare/încarnare, a ființa/a exista, evlavie/pietate etc.,
unul din termeni aparținând tradiției termi nologice bisericești, celălalt, lexicului
filozofico‐teologic modern. Procedând astfel, l‐am imitat într‐un fel
pe Sfântul Augustin însuși, care pune alături în textul său variante lexicale
aparținând vechii terminologii filozofice latinești și termeni forjați mai recent,
în latina creștină a predecesorilor săi patristici sau în versiunile biblice existente
în vremea sa. Pentru termenii teologici cheie, precum Sfântul Duh,
Mântuitor, Sfânta Scriptură, Sfânta Treime, m‐am menținut însă în cadrele
tradiției terminologice românești, acceptată aproape unanim, dincolo de
toate diferențele confesionale.
În strânsă corelație cu cel enunțat mai sus, un al doilea principiu pe care
mi l‐am impus a constat în evitarea atât a literalismului excesiv, cât și a
depăr tării de expresia augustiniană originară. Între literă și spirit, am încli nat,
firește, către spiritul textului original, căutând să nu trădez, în marginea
po sibilului, litera lui, mai ales în reproducerea jocurilor retorice atât de abundente
în discursul lui Augustin în general și în Confesiuni în special. Cu toate
acestea, sub imperativul clarității discursului în limba română, am fost nevoit
foarte adesea să convertesc unele elemente ale retoricii augus tiniene care,
păstrate ca atare, ar fi părut fastidioase și obositoare. De exem plu, perioadele
foarte lungi, posibile în latină datorită caracterului său extrem de sintetic,
le‐am segmentat în fraze mai scurte; interogativele retorice, extraordinar de
frecvente, le‐am transformat uneori în propoziții afirmative; am renunțat la
jocul subtil al demonstrativelor (istud, iste, hoc, haec etc.) și al relativelor latinești
(quis, quid, quae etc.), punând în locul lor numele cerute de context
sau exprimate anterior; am introdus adverbe româ nești unde erau ab solut
necesare pentru o bună înțelegere a discursului. Confrun tând versiunea mea
cu originalul tipărit alături, cititorul preocupat de nuanțe poate constata
singur întregul mecanism al transpunerii, apre ciind cât de juste și inspirate
au fost opțiunile traducătorului. În mod ine rent, textul românesc a devenit
mai „lung“ și mai „rarefiat“ decât origi nalul latinesc. Sper ca ceea ce se va fi
pierdut în concizie să se fi câștigat în claritate.
Pe lângă problemele obișnuite ale traducerii din latină, cunoscute de
orice traducător din această limbă, textul Confesiunilor își are propriile