Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – VIII 347
că vor fi stânjeniţi datorită unei timidităţi fireşti; el însă a preferat să‐şi
rostească formula de mântuire înaintea sfintei adunări. În retorica pe care
o preda elevilor nu se afla mântuire, şi totuşi lecţiile se făceau în public.
Dacă nu s‐a temut să‐şi rostească propriile cuvinte înaintea unor gloate de
nebuni, cu atât mai puţin ar fi trebuit să se teamă să rostească Cuvântul
tău în faţa blândei tale turme. Şi astfel, când el s‐a ridicat pentru a‐şi rosti
profesiunea de credinţă, cei de faţă, care îl cunoşteau cu toţii, au început
să şoptească numele lui unul către altul, cu murmure de felicitare.
Într‐adevăr, cine nu îl cunoştea? În bucuria generală, se auzeau strigăte
înăbuşite: „Victorinus, Victorinus!“ Îndată ce l‐au văzut, au început să
murmure cu însufleţire, dar imediat după aceea s‐a făcut o mare tăcere, în
dorinţa de a‐l asculta. Victorinus şi‐a mărturisit credinţa cea adevărată cu
o admirabilă încredere în sine şi toţi voiau să‐l cuprindă în braţe şi să‐l
aşeze în adâncul inimii lor. Iubirea şi bucuria, acestea erau cele două braţe
care l‐au cuprins 39 .
capitolul al iii‐lea
Dumnezeu se bucură foarte mult de convertirea
unui păcătos
6
Bunule Dumnezeu, ce se întâmplă în om astfel încât el se bucură mai mult
de mântuirea unui suflet deznădăjduit sau a unuia scăpat dintr‐o mare primejdie
decât de cea a sufletelor care şi‐au păstrat neatinsă nădejdea mântuirii
sau a celor care s‐au aflat într‐o primejdie mai mică? Chiar şi tu,
preaîndurătorule părinte, şi tu te bucuri mai mult pentru un păcătos care se
pocăieşte decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie de pocăinţă 40 .
Suntem foarte bucuroşi şi mulţumiţi atunci când auzim că oaia care fusese
rătăcită este adusă acasă pe umerii fericiţi ai păstorului şi că banul pierdut se
reîntoarce în vistieria ta, adus de femeia care l‐a găsit, spre marea bucurie a
vecinilor săi 41 . Când se citeşte în Casa ta despre Fiul tău mai mic că a fost mort
şi a înviat, pierdut a fost şi a fost regăsit 42 , această bucurie solemnă din Biserica
ta smulge lacrimi din ochii noştri. Cu adevărat tu eşti acela care te bucuri în
noi şi în îngerii tăi, sfinţiţi printr‐o iubire sfântă. Căci tu rămâi mereu acelaşi
şi ţie îţi sunt cunoscute dintotdeauna, într‐un chip nestrămutat, toate lucrurile
care nici nu au existat întotdeauna şi nici nu rămân neschimbate.