Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – VIII 345
5
După cum mi‐a povestit Simplicianus, Victorinus citea Sfânta Scriptură
şi cerceta cu multă atenţie şi cu dorinţa de a le pătrunde înţelesurile toate
scrierile creştine; nu în public, ci cu discreţie, asemenea unui prieten, îi
declara adesea lui Simplicianus: „Ştii că sunt deja creştin?“ Simplicianus
îi răspundea: „Nu te voi crede şi nu te voi socoti în numărul creştinilor
decât atunci când te voi vedea în Biserica lui Hristos.“ Victorinus îi răspundea
însă în glumă: „Oare zidurile bisericii îl fac pe om creştin?“ El
repeta deci mereu că este deja creştin şi, la răspunsul de mai sus al lui
Simplicianus, repeta mereu gluma cu pereţii bisericii. Căci se temea să‐i
supere pe prietenii săi, trufaşi închinători la demoni 32 , şi credea că, dacă
i‐ar jigni, de pe culmile demnităţii lor babilonice, asemenea vârfurilor
unor cedri de Liban pe care Domnul încă nu i‐a sfărâmat 33 , se vor prăvăli
asupra sa duşmăniile lor copleşitoare. Dar, după aceea, citind cu nesaţ
cărţile creştine a sorbit din ele tărie şi a început să se îngrijoreze că va fi
respins de Hristos înaintea sfinţilor îngeri, ca unul care s‐a temut să‐l
mărturisească pe el înaintea oamenilor 34 şi‐a dat seama că s‐ar face vinovat
de o mare crimă dacă s‐ar ruşina de sfintele taine instituite de Cuvântul
tău la vremea smeririi sale, el, care nu se ruşinase de misterele nelegiuite
ale demonilor celor trufaşi, al căror trufaş admirator acceptase să fie el
însuşi. A pierdut astfel orice sfială faţă de deşertăciunea omenească şi nu
s‐a mai ruşinat decât în faţa Adevărului. Brusc şi când nimeni nu se mai
aştepta, i‐a spus lui Simplicianus, după cum acesta însuşi mi‐a relatat:
„Să mergem Ia biserică! Vreau să devin creştin!“ Simplicianus, abia strunindu‐şi
bucuria, l‐a însoţit la biserică. Nu mult după ce a primit însemnarea
cu primele taine ale credinţei 35 , şi‐a înscris numele între cei care
urmau să renască prin botez 36 , spre marea mirare a Romei şi spre bucuria
Bisericii. Cei trufaşi au văzut aceasta şi s‐au mâniat, au scrâşnit din
dinţi şi s‐au ofilit 37 . Dar tu, Doamne, Dumnezeule, ai fost pentru robul
tău nădejdea lui şi el nu şi‐a mai întors privirile spre lumi deşarte şi spre
nelegiuiri mincinoase 38 .
A venit în sfârşit şi ora când trebuia făcută profesiunea de credinţă. La
Roma era obiceiul ca aceia care erau pe cale să primească Harul tău să
rostească de pe un loc mai ridicat, în faţa poporului credincios, o anumită
îmbinare de cuvinte, învăţată pe de rost. Simplicianus mi‐a spus că preoţii
i‐au propus lui Victorinus să‐şi rostească profesiunea de credinţă în
secret, după cum era obiceiul să li se propună adesea acelora care păreau