Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – VII 327
să apreciez frumuseţea corpurilor, fie ele cereşti sau pământeşti, şi ce mă
face în stare să judec corect cu privire la lucruri supuse schimbării atunci
când spun: „Acest lucru trebuie să fie aşa, celălalt nu trebuie să fie aşa!“,
punându‐mi deci întrebarea pe ce mă întemeiam când judecam aşa cum
judecam, am descoperit până la urmă că deasupra minţii mele schimbătoare
se află adevărata şi neschimbătoarea veşnicie a Adevărului.
Şi astfel, în mod treptat, am urcat de la cunoaşterea corpurilor către sufletul
care percepe lucrurile prin mijlocirea simţurilor corporale şi de aici
către puterea lăuntrică a sufletului căruia simţurile trupului îi comunică
faptele exterioare; această treaptă constituie limita de înţelegere a animalelor.
De aici, următoarea treaptă este puterea de raţionare, căreia i se
supun, pentru a fi judecate, faptele percepute de simţurile corpului.
Această putere de raţionare, recunoscând că, în mine, şi ea este supusă
schimbării, s‐a ridicat pe sine până la treapta autoînţelegerii şi mi‐a îndepărtat
gândirea de robia obişnuinţei. Ea s‐a sustras astfel roiului confuz
de imagini contradictorii 132 , pentru a descoperi în ce lumină fusese ea
însăşi scăldată atunci când proclamase fără nici o putinţă de îndoială că
ceea ce este neschimbător este preferabil faţă de ceea ce este schimbător,
şi cum a ajuns să înţeleagă că ea însăşi este neschimbătoare; căci, dacă n‐ar
fi cunoscut într‐un fel oarecare ceva neschimbător, nu ar fi ajuns cu nici
un chip să prefere cu certitudine ceea ce este neschimbător faţă de ceea
ce este schimbător. Şi astfel, în străfulgerarea unei priviri înfiorate, puterea
mea de raţionare s‐a înălţat până la Fiinţa ca atare 133 . În acel moment
am privit în sfârşit cele nevăzute ale tale, care se pot înţelege prin lucrurile
create de tine 134 ; nu am avut însă tăria să‐mi pironesc definitiv privirea
asupra lor şi, revenindu‐mi slăbiciunea, am recăzut în preocupările mele
obişnuite 135 . Nu am păstrat cu mine decât o amintire plină de adâncă
iubire, de care îmi era dor, ca şi cum aş fi simţit mireasma unei mâncări
cu care nu eram încă în stare să mă hrănesc.