Sfantul-Augustin_Confesiuni

32 Introducere
Vom conchide așadar că problema autenticității relatărilor din Confesiuni
nu are importanța care i‐a fost acordată la un moment dat. Până la
urmă, ceea ce trebuie remarcat este faptul că un rafinat intelectual roman,
foarte bine situat în elita culturală oficială, decide în deplină libertate să
devină creștin și, mai mult încă, își asumă sarcina de a deveni unul dintre
cei mai aprigi doctrinari ai noii religii, într‐un moment în care aceasta avea
acută nevoie de îndrumători spirituali de autoritate. Faptul că, devenind
creștin riguros și doctrinar, Augustin a rămas și intelectualul care fusese
până atunci mi se pare cât se poate de firesc. Oricât de profundă și de
radicală ar fi o criză spirituală ca aceea care l‐a determinat pe profesorul de
retorică în vârstă de treizeci și trei de ani să ceară botezul în timpul Paş tilor
anului 387, o întreagă tradiție, cea romană, perfect asimilată, nu putea
dispărea din conștiința și comportamentul convertitului fără să lase nici o
urmă. Aș risca mai mult încă: Augustin a devenit creștin nu împotriva
culturii clasice romane, ci împreună cu ea! Este oare un paradox să constați
că, mistic fervent, Augustin nu renunță niciodată la virtuțile rațiunii? Nu
caută el peste tot în lumea creată urme (vestigia) ale Sfintei Treimi? A‐l
iubi pe Dumnezeu mai presus de orice este datoria supremă, dar a nu
renunța să‐i cauți urmele în lumea creată, nu‐i oare aceasta, poate, lecția
cea mai sub tilă a convertirii lui Augustin? Cum altfel ar putea fi interpretate
pasaje precum cel din Contra Academicos: „Toată lumea știe că există
doi factori care ne conduc spre cunoaștere: autoritatea și rațiunea. În ce
mă privește, eu sunt absolut hotărât să nu mă abat de la autoritatea lui
Hristos, căci nu găsesc pe nimeni altcineva care să aibă mai multă greutate.
Starea mea de spirit este astfel alcătuită încât eu doresc cu nerăbdare să
cuprind adevărul, nu doar cu ajutorul credinței, ci și prin înțelegere; cât
privește acum lucru rile care pot fi examinate cu ajutorul puterii de pătrundere
a rațiunii, sunt încredințat că voi găsi, pe moment, la filozofii platonicieni
o teorie care să nu fie în contradicție cu misterele noastre [creștine]“?
De la o personali tate de întinderea lui Augustin, este absurd să pretinzi
obe diența unui catehumen oarecare. Cât privește riscurile orgoliului, împotriva
cărora Augustin a trebuit să se păstreze în gardă până în ultimele
luni ale existenței sale pământești, singurul „medicament“ nu se găsea
decât în el însuși. Contemporanii săi au intuit, se pare, mai bine decât
posteritatea cum trebuie tratată o asemenea personalitate, atunci când l‐au
aclamat epis cop în pofida propriilor reticențe.