Sfantul-Augustin_Confesiuni

Introducere 31
momentul culminant al crizei convertirii. Înconjurat de familie (Monica,
Adeodatus, fratele Navigius, câțiva dintre cei mai credincioși prieteni),
Augus tin se află în centrul unei mici societăți foarte senine, dedicate dezbaterii
fără complexe a unor teme filozofice dintre cele mai grave. Este
adevărat, dar unde‐i contradicția? se întreabă Labriolle. De ce trebuie să
vedem nea părat o contradicție între spiritul înfrigurat din timpul crizei
mistice, năpă dit de lacrimi de recunoștință și cufundat în rugăciune și
meditație, și spi ritul senin de la Cassiciacum, înclinat spre dezbaterea de
idei? De ce n‐am accepta mai degrabă că s‐a petrecut și cu Augustin un
proces pe care psihologii îl constată adesea: după o perioadă de maximă
încordare spirituală și morală, psihicul omului se regăsește într‐o stare de
„acalmie“ (bonace) recuperatoare 24 . Și apoi, continuă exegetul, să nu uităm
că anticii aveau un mare respect pentru formele de expresie literară constituite
ca atare, limitele dintre specii fiind mult mai stricte decât astăzi.
Canoanele dialogului filozofic, stabilite în tradiția latină de către Cicero,
în prelungirea dialogurilor platoniciene, reclamau convenția seninătății, a
acelei amoenitas urbana atât de prețuite de intelectualitatea romană. În
aceste condiții, Augus tin nu avea cum să se sustragă exigențelor tradiției
atunci când şi‐a redactat dialogurile de la Cassiciacum. Observația, adaug
eu, este nu doar ingenioasă, ci și perfect justificată: în dialogul De Magistro,
redactat imediat după perioada de la Cassiciacum și dedicat de data aceasta
de Augustin unei teme exclusiv creștine, Isus Hristos ca Învățător lăuntric,
sunt prezente ambele forme de expresie: prima parte, dialogată, re dactată
după toate regulile artei dialogale, este urmată de o amplă parte finală, rezumativă,
în tonalitatea autoritară a discursului de tip dogmatic. Mai mult
încă, în continuarea aserțiunilor sale, Labriolle merge până acolo încât să
presupună că, dincolo de aparențele urbane și colocviale cu care se prezenta
înaintea partenerilor de dezbateri, chiar și la Cassiciacum, Augus tin își
continua monologul interior început în clipa extazului mistic de la Milan,
își continua „viața sa secretă, o viață absolut interioară, de devo țiune și
lacrimi tainice, în care partenerii săi nu erau deloc inițiați“ 25 .
24. Op. cit., p. XV: „Que cette grande paix de convalescence soit descendue en
Augustin, et que les Dialogues de Cassiciacum la réflètent en une certaine mesure, il
n’y a rien là que de naturel, que de conforme au rythme coutumier de la conscience,
en pareil cas.“
25. Labriolle, op. cit., p. XVI. Pentru simptome ale acestei „vieţi secrete“, Labriolle
trimite la pasaje din dialogul De ordine, I, x, 29 şi iii, 6.