Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – VII 309
fără ca eu să ştiu. Chiar şi când te căutam cu înfrigurare, dar în tăcere,
disperările mute ale spiritului meu erau asemenea unor ţipete puternice
ce se înălţau către îndurarea ta. Tu ştiai ce pătimeam eu, dar nici un om
nu o ştia. Cât de puţin din pătimirea mea puteam să descriu prin vorbirea
mea fie şi în auzul celor mai apropiaţi prieteni! Puteau ei oare pricepe
întregul sunet al tumultului din inima mea, atâta vreme cât nu era nici
timp destul şi nici cuvintele nu‐mi ajungeau pentru aceasta 47 ? Totuşi, la
urechile tale ajungea întreaga mea suferinţă, pe care o strigam cu suspinele
inimii mele; dorinţa mea se afla înaintea ta, iar lumina ochilor mei nu mai
era cu mine 48 . Căci această lumină se afla înlăuntrul meu, iar eu mă găseam
în afara mea; lumina aceasta nu era dependentă de spaţiu 49 , iar eu
aveam în vedere doar lucruri care sunt conţinute în spaţiu, şi de aceea nu
găseam nicăieri un loc unde să‐mi pot afla odihna. Nici unul dintre aceste
lucruri nu mă primea la sine până într‐acolo încât să pot spune: „Îmi este
de ajuns, mă simt bine aşa!“; nu‐mi îngăduiau însă nici să mă reîntorc
acolo unde aş fi găsit destulă mulţumire şi împăcare. Eram superior acestor
lucruri, dar cu mult inferior faţă de tine 50 ; dacă m‐aş fi supus ţie, tu
ai fi fost adevărata mea Bucurie, căci tu ai făcut să mi se supună toate
fiinţele pe care le‐ai creat inferioare faţă de mine. Aceasta era atunci adevărata
măsură potrivită 51 şi ţinutul intermediar al mântuirii mele 52 : să
rămân credincios chipului tău şi, slujindu‐te pe tine, să‐mi stăpânesc
trupul. Dar, întrucât eu mă ridicam cu semeţie împotriva ta şi mă avântam
împotriva Domnului meu cu grumazul învârtoşat ca o pavăză 53 , chiar
şi aceste lucruri inferioare se ridicau deasupra mea şi mă apăsau, iar eu nu
găseam nicăieri un răgaz şi nici o clipă să‐mi trag răsuflarea. Oriîncotro
îmi aruncam privirile, ele se arătau înaintea mea de peste tot, îngrămădindu‐se
în roiuri, iar când voiam să mă gândesc cum să scap de ele,
imaginile acestor corpuri mi se împotriveau ele însele, ca şi cum mi‐ar fi
spus: „Încotro te duci, nevrednicule şi dezgustătorule?“ Toate aceste suferinţe
crescuseră din rana mea, căci tu ai umilit pe cel trufaş ca pe un om
rănit 54 ; eram despărţit de tine din cauza îngâmfării mele, iar umflăturile
de pe faţa mea îmi împiedicau ochii să vadă.