Sfantul-Augustin_Confesiuni

30 Introducere
de analist decât fervoarea unui penitent. Cum s‐ar putea concilia cele
două persoane atât de diferite? se întreabă acești cercetători. Care este cel
adevărat? Cel înfăţişat de Augustin în Confesiuni, sau cel conturat în dialogurile
de la Cassiciacum?
După părerea mea, avem de‐a face în toate aceste obiecții cu o falsă
pro blemă sau, mai degrabă, cu o problemă rău pusă. Ținând seama de
com plexitatea personalității lui Augustin, de temperamentul său ardent de
african 21 , care‐l puteau conduce la extaze momentane urmate de peri oade
de detensionare, pe de o parte, dar și de posibilele „alunecări ale memoriei“,
neintenționate, asupra cărora avertizează uneori el însuși 22 , cred că sinceritatea
totală a discursului său confesiv nu poate fi pusă la îndoială! De alt fel,
în acest sens depune mărturie și Possidius în biografia sa; prieten apropiat
și discipol al lui Augustin, biograful nu avea nici un motiv să distorsioneze
adevărul. Or, în capitolul al II‐lea al biografiei lui Augustin acesta își exprimă
admirația pentru forța și determinarea cu care Augustin a renunțat
la toate ambițiile și obiceiurile care îi marcaseră viața până în momentul
con vertirii, pentru a se dedica în întregime unei vieți în cel mai pur spi rit
evanghelic. Și apoi, la urma urmelor, nu acceptăm astăzi convenția că există
un adevăr al discursului mai veridic și mai credibil decât adevărul „adevărat“
al faptelor? Așadar, mi se pare că momentul‐cheie, cel al crizei spirituale
care a precedat convertirea, își păstrează întreaga veridicitate simbolică, așa
încât energia și ingeniozitatea consumate de Pierre de Labri olle 23 pentru a
demonta argumentele adepților „non‐istori cității“ Confesiunilor mi se par
disproporționate. Totuși, pentru interesul lor documentar, voi rezuma, în
continuare, principalele argumente produse de acest savant, exe getul poate
cel mai avizat al Confesiunilor.
Mai întâi, câteva disocieri cronologice: perioada idilică a dialogurilor
de la Cassiciacum se desfășoară la aproximativ trei luni și jumătate după
21. Portretul de „numid“ pe care i-l face Giovanni Papini în primul capitol al
monografiei sale Sant’Agostino, Firenze, 1930, mi se pare convingător: „infocato come
il sole della sua terra, sensuale e pasionale come il suo popolo, rico di «vigor igneus»
nel pensiero e nella prosa…“ (p. 16). De altfel, portretul papinian concor dă cu imaginea
tradiţională pe care posteritatea a conservat-o despre acest „stâlp al Bisericii“.
22. „De altfel, multe amănunte nici nu mi le mai amintesc“, citim în Confesiuni,
III, xii, 21.
23. Introducerea citată, pp. XIV–XXIII.