Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – VII 299
direcţiile. Era ca şi cum o mare întinsă peste tot şi oriunde, o singură mare
nesfârşită, ar fi cuprins în sine un burete de o mărime nemăsurată, şi
totuşi finită, iar acest burete ar fi fost îmbibat în întregime şi în toate
părţile sale de nemărginita mare.
Gândeam deci creaţia ta ca pe ceva finit, plin de prezenţa ta infinită, şi îmi
spuneam: „Iată, acesta este Dumnezeu, iar acestea sunt creaturile sale;
Dumnezeu este bun, de departe şi întru totul mai presus decât creaţia sa.
Totuşi, fiind bun, şi lucrurile pe care el le‐a creat sunt bune; iată cum el
înconjoară şi le umple pe toate cu prezenţa sa. Unde se află atunci răul, de
unde a venit şi pe unde s‐a strecurat în lume? Care este rădăcina şi care
este sămânţa lui 30 ? Sau poate răul nu există deloc? Atunci de ce să ne temem
şi de ce să ne păzim de ceva ce nu există? Iar dacă ne temem fară
motiv, desigur că însăşi această teamă este un rău care ne străpunge şi ne
chinuieşte inima în mod inutil; este un rău cu atât mai chinuitor, cu cât
nu avem de ce să ne temem, şi totuşi ne temem. Aşadar, fie există un rău
de care ne temem, fie răul este însuşi faptul că ne temem! De unde vine
deci răul, de vreme ce Dumnezeu, care este bun, a făcut ca toate lucrurile
să fie bune? E drept că el este Binele suprem şi că este bun într‐un grad
mai înalt decât lucrurile pe care le‐a creat; totuşi, Creator şi lucru creat
sunt bune toate. De unde vine deci răul? Este oare cu putinţă să fi fost ceva
rău în materia din care el a creat făpturile şi ca atunci când a dat o formă
şi a orânduit această materie să fi rămas în ea ceva pe care Dumnezeu să
nu‐l fi preschimbat în bine? Dar de ce ar fi făcut aceasta? Nu stătea oare
în puterea lui – el, care este atotputernic – să schimbe această materie în
bine şi să o prefacă aşa încât să nu mai rămână nimic rău în ea? Şi apoi, de
ce a voit el să facă ceva din această materie coruptă, în loc să o nimicească
în întregime prin atotputernicia lui? Ar fi putut ea exista împotriva voinţei
lui? Iar dacă materia a fost eternă, de ce i‐a îngăduit el atâta vreme să existe
în trecut, de‐a lungul unor nesfârşite succesiuni de perioade 31 , şi de ce s‐a
hotărât el atât de târziu să creeze ceva din ea? Dacă Dumnezeu s‐a hotărât
dintr‐odată să facă ceva, oare n‐ar fi fost mai bine dacă, în virtutea atotputerniciei
sale, ar fi făcut în aşa fel ca materia cea rea să nu mai existe şi
să rămână doar el, Binele integral, adevărat, suprem şi infinit? Sau, dacă
nu a fost potrivit ca Dumnezeu, în bunătatea lui, să nu fi făurit şi să nu fi
întemeiat ceva bun, oare nu i‐ar fi stat în puteri ca mai întâi să înlăture şi
să desfiinţeze materia cea rea, iar mai apoi să întocmească în locul acesteia