Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – VII 289
2
lumii, ca un fel de revărsare nesfârşită 7 . Gândeam această substanţă ca pe
ceva incoruptibil, de neatins şi neschimbător, şi o puneam mai presus de
tot ceea ce este supus stricăciunii, pângăririi şi schimbării. Gândeam aşa
deoarece, atunci când încercam să‐mi imaginez ceva lipsit de dimensiunea
spaţială, mi se părea că nu rămâne nimic, dar absolut nimic, nici chiar
neantul; căci, de exemplu, dacă un corp ar fi mutat din locul pe care‐l
ocupa, iar locul respectiv ar rămâne gol, lipsit de orice corp, fie el alcătuit
din pământ, din apă, din aer sau din cer, chiar şi atunci ar rămâne ceva,
şi anume un loc vid care, deşi nu conţine nimic, este totuşi un spaţiu 8 .
Eram, aşadar, cu inima împietrită 9 şi incapabil cu totul să‐mi înţeleg propria
gândire, socoteam că este un neant absolut tot ceea ce nu are o
anumită întindere în spaţiu, nu se desfăşoară, nu se readună sau nu se
dilată, în sfârşit, nu admite sau nu poate admite ceva asemănător. Mintea
mea 10 urmărea îndeaproape, ca pe nişte imagini, formele pe deasupra
cărora ochii mei se plimbau de obicei, dar nu‐mi dădeam seama că puterea
de înţelegere 11 prin care eu plăsmuiam acele imagini era ea însăşi
altceva, diferit de imaginile respective; această putere de înţelegere n‐ar fi
putut să formeze imagini dacă n‐ar fi fost ea însăşi altceva, şi anume un
altceva destul de mare ca să o poată face.
Aşa te gândeam şi pe tine, o, Viaţă a vieţii mele, asemenea unei fiinţe
uriaşe, pătrunzând peste tot, prin spaţii infinite, întreaga materie a lumii
şi revărsându‐te dincolo de aceasta în imensitatea fără hotar, aşa încât
pământul, cerul şi întreaga creaţie 12 să te cuprindă şi să‐şi afle în tine hotarele,
în timp ce tu rămâi fără limite. La fel cum corpul aerului, al acestui
aer care se află deasupra pământului 13 , nu împiedică să treacă lumina
soarelui, ci, dimpotrivă, lumina trece prin el, pătrunde fără să‐l sfâşie sau
să‐l risipească şi îl umple în întregime, tot aşa îmi imaginam că tu pătrunzi
prin toate corpurile materiale, nu doar prin cer, prin aer şi prin mare, ci
chiar şi prin pământ, că toate acestea se lasă pătrunse de tine, atât în părţile
lor cele mai mari, cât şi în cele mai mici, pentru ca ele să îmbrăţişeze
întreaga ta prezenţă; că printr‐o suflare tainică, atât înlăuntru, cât şi din
afară, tu cârmuieşti toate pe care le‐ai creat. Acestea erau presupunerile
mele, căci să te gândesc în alt chip nu eram în stare; totul era o eroare. Dacă
ar fi fost aşa, ar fi trebuit ca o parte mai mare a pământului să cuprindă o
parte mai mare din tine, iar una mai mică din pământ, una mai mică din
tine; întrucât toate sunt pline de prezenţa ta, ar fi trebuit ca trupul unui