Sfantul-Augustin_Confesiuni

Cartea a VII‐a
capitolul i
Dumnezeu este imaginat asemenea
unei substanţe infinite răspândite în spaţiu
1
Prima mea tinereţe, cu toate păcatele şi infamiile ei, era deja sfârşită; mă
îndreptam spre maturitatea deplină, dar, cu cât înaintam în vârstă, cu atât
eram mai dezgustător şi mai nedemn prin deşertăciunea gândirii mele 1 .
Nu eram în stare să gândesc nici un fel de substanţă altcumva decât ca pe
ceva care se poate vedea cu ochii 2 . Pe tine nu te gândeam, Dumnezeule,
în forma corpului omenesc, căci am respins această idee chiar din momentul
în care am început să‐mi plec urechea la învăţăturile înţelepciunii.
Am evitat întotdeauna acest gând şi eram bucuros să găsesc această înţelegere
în credinţa mamei noastre spirituale, Biserica ta Universală. Cum
altfel să te gândesc, nu‐mi trecea însă prin minte. Eu, un simplu om – şi
încă ce om slab –, mă străduiam să te gândesc pe tine ca pe singurul,
adevăratul şi supremul Dumnezeu. Din străfundurile inimii mele 3 credeam
că eşti incoruptibil, de neatins şi neschimbător 4 . Cu toate că nu
înţelegeam de ce şi în ce chip se întâmplă aşa, vedeam cu limpezime şi
eram sigur de faptul că ceea ce poate fi supus stricăciunii este inferior faţă
de ceea ce nu poate fi corupt; ceea ce este de neatins pusesem fără şovăială
mai presus de ceea ce poate fi pângărit şi vedeam că ceea ce nu suferă nici
o schimbare este mai bun decât ceea ce poate fi schimbat.
Inima mea 5 protesta cu tărie împotriva tuturor plăsmuirilor mele închipuite,
şi aceasta era singura armă prin care mă străduiam să îndepărtez
de puterea de pătrundere a minţii mele roiul de gânduri necurate care
forfoteau în jurul meu. Dar, abia alungate, iată că, într‐o clipită a ochilor 6 ,
se strângeau din nou şi năvăleau asupra privirii mele întunecând‐o, astfel
încât, deşi nu te gândeam sub forma unui corp omenesc, totuşi eram
silit să mi te imaginez ca pe un fel de substanţă corporală ocupând un
spaţiu, fie aceasta răspândită înlăuntrul lumii, fie chiar situată în afara