Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – VI 285
capitolul al xvi‐lea
În plină căutare a fericirii pământeşti,
Augustin începe să resimtă teama de moarte
26
Laudă ţie, mărire ţie, izvor al îndurărilor! Cu cât nenorocirea mea se
adâncea, cu atât tu îmi erai mai aproape. Mâna ta dreaptă era deja întinsă
asupra mea, pregătită să mă scoată din mlaştină şi să mă cureţe, iar eu
nu‐mi dădeam seama. Singurul lucru care mă oprea să mă afund şi mai
tare în hăul plăcerilor trupeşti era teama de moarte şi de judecata ta viitoare.
Dincolo de schimbătoarele mele gânduri şi frământări, teama
aceasta nu s‐a îndepărtat nicicând din inima mea.
Discutam cu prietenii mei Alypius şi Nebridius despre binele şi răul suprem
98 , mărturisindu‐le că, după părerea mea, aş fi acordat laurii victoriei
în această dispută lui Epicur 99 , dacă nu aş fi avut credinţa că şi după moarte
sufletul rămâne viu şi este răsplătit sau pedepsit potrivit faptelor sale; or
Epicur nu voia să creadă acest lucru. Mă întrebam mereu de ce – dacă tot
suntem nemuritori şi viaţa noastră se scurge într‐o neîntreruptă desfătare
a trupului, fără nici o teamă de a ne‐o pierde – să nu fim fericiţi şi de ce să
mai căutăm altceva. Nu înţelegeam că marea mea nenorocire venea tocmai
din faptul că eram atât de prăbuşit şi de orb, încât nu puteam să întrezăresc
lumina virtuţii şi a unei frumuseţi care trebuie îmbrăţişată pentru ea însăşi,
căci această lumină nu o poate vedea ochiul trupului, ci ea poate fi văzută
doar în adâncul sufletului 100 . În nenorocirea mea, nu‐mi puneam întrebarea
din ce izvor se revarsă pentru mine bucuria pe care o trăiam în discuţiile
cu prietenii, chiar atunci când discutam unele lucruri ruşinoase şi înjositoare;
fără prietenii mei nu aş fi putut fi fericit nici măcar în sensul în care
înţelegeam pe atunci fericirea, oricât de mare ar fi fost abundenţa plăcerilor
trupeşti de care aveam parte. Îi iubeam pe aceşti prieteni într‐un chip cu
totul dezinteresat şi simţeam că şi ei mă iubeau tot atât de dezinteresat.
O, ce căi întortocheate! Vai de sufletul trufaş 101 care a nădăjduit că va
dobândi ceva mai bun dacă s‐ar îndepărta de tine! Oriîncotro s‐ar răsuci
şi oricum l‐ar întoarce, pe spate, pe‐o parte sau pe pântece, pentru el orice
pat este tare, căci doar în tine îşi poate găsi sufletul odihna. Dar iată că
tu eşti aici de faţă ca să ne mântuieşti de nenorocitele noastre greşeli, să
ne readuci pe calea ta şi să ne mângâi cu aceste cuvinte: Alergaţi, eu vă voi
sprijini şi vă voi îndruma, vă voi purta până la capătul drumului 102 .