Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – VI 275
19
20
mei? Şi când să mă odihnesc eu însumi, eliberându‐mi spiritul de apăsarea
grijilor?
Dar ducă‐se toate acestea! Trebuie să părăsesc toate aceste preocupări
deşarte şi neînsemnate, şi să mă dedic în întregime căutării adevărului.
Viaţa este jalnică, iar clipa morţii nu o putem şti; dacă s‐ar năpusti pe
neaşteptate asupra mea, în ce stare voi ieşi eu din această lume? Unde aş
putea să aflu atunci tot ce am neglijat să învăţ în această lume? Nu cumva
vom avea de ispăşit mari chinuri pentru această nepăsare? Dar dacă moartea
scurtează şi pune capăt tuturor grijilor odată cu ultima suflare? Şi
aceasta este o întrebare pe care trebuie să ne‐o punem.
Departe de mine însă gândul că ar putea fi aşa! Căci nu în zadar şi nu fără
rost s‐a răspândit peste întreaga lume prestigiul atât de strălucitor al autorităţii
credinţei creştine. Niciodată nu ar fi săvârşit Dumnezeu pentru
noi lucruri atât de măreţe şi de minunate dacă odată cu moartea corpului
ar fi să se stingă şi viaţa sufletului. De ce atunci să mai amân? De ce să nu
părăsesc speranţa lumii acesteia şi să nu mă dedic în întregime căutării
lui Dumnezeu şi a vieţii fericite?
Dar să mai aştept puţin! Plăcute sunt bucuriile vieţii acesteia, farmecul
lor nu este deloc neînsemnat. Nu cu uşurătate trebuie să ne înfrângem
avântul către ele, căci ruşinoasă este după aceea revenirea la ele. Iată‐mă
pe cale să obţin o poziţie onorabilă în lume. Şi ce‐şi poate dori cineva mai
mult în această privinţă? Mă bucur de sprijinul multor prieteni influenţi
şi, chiar dacă m‐aş mărgini la mai puţin, aş putea obţine măcar postul de
preşedinte al tribunalului 81 . Aş fi putut lua în căsătorie o femeie cu oarecare
avere, care să nu‐mi îngreuneze cheltuielile, şi la aceasta s‐ar fi putut
limita ambiţia mea. Mulţi bărbaţi străluciţi şi demni de a fi imitaţi s‐au
dedicat studiului înţelepciunii chiar şi fiind căsătoriţi.
În timp ce‐mi spuneam aceste lucruri şi inima îmi era purtată încolo şi
încoace de vânturi care se înfruntau unul pe altul 82 , timpul trecea, iar eu
întârziam să mă întorc către Domnul, amânam de pe o zi pe alta să trăiesc
întru tine 83 , dar nu încetam să mor zilnic câte puţin în mine însumi.
Tânjind după viaţa fericită, mă temeam să o găsesc acolo unde îi era locul
şi o căutam îndepărtându‐mă de fapt de ea. Mi se părea că voi fi mult
prea nefericit dacă m‐aş fi lipsit de îmbrăţişările unei femei. Nu mă gândeam
că pentru însănătoşirea unei astfel de slăbiciuni există leacul îndurărilor
tale, deoarece nu‐l încercasem niciodată eu însumi. Credeam că