Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – VI 269
capitolul al x‐lea
Intransigenţa morală a lui Alypius ca funcţionar
public. Nebridius se ataşează şi el grupului
de prieteni din jurul lui Augustin
16
Îl găsisem, aşadar, la Roma când am sosit acolo. S‐a ataşat de mine prin
cele mai strânse legături şi a plecat împreună cu mine la Milan, ca să nu
se despartă de mine 68 şi ca să practice dreptul, pe care‐l învăţase mai mult
potrivit voinţei părinţilor săi decât propriei sale dorinţe. Îndeplinise deja
de trei ori funcţia de asesor 69 , cu o onestitate care stârnise mirarea tuturor
celorlalţi, cu toate că ar fi trebuit mai degrabă ca el să se mire că există
oameni care pun aurul mai presus de cinste. Caracterul său a fost pus la
încercare nu numai prin ispitele lăcomiei, ci şi prin ameninţări şi intimidări.
Pe vremea când era la Roma, fusese asesor pe lângă magistratul însărcinat
cu administrarea fondurilor publice pentru săracii din provinciile Italiei 70 .
Trăia pe atunci un senator foarte puternic, care îi adusese pe mulţi sub
puterea sa, pe unii ademenindu‐i cu favoruri, pe alţii făcându‐i să se
teamă. După obiceiul său abuziv, senatorul a dorit la un moment dat să
săvârşească un lucru oarecare neîngăduit de legi. Atunci, Alypius i s‐a
împotrivit. I s‐a făgăduit o recompensă, dar a refuzat‐o cu dispreţ şi cu
îndrăzneală. Au încercat apoi cu ameninţări; el şi‐a bătut joc de ele. Toţi
au rămas uluiţi de o asemenea neobişnuită tărie de caracter, căci, în ciuda
faptului că acel important senator se bucura de o mare faimă în privinţa
nenumăratelor mijloace de care se folosea pentru a‐şi susţine clientela sau
de a face rău celorlalţi, Alypius nici nu a dorit să şi‐l facă prieten, nici nu
s‐a temut să‐l aibă duşman. Nici chiar judecătorul căruia Alypius îi era
consilier 71 nu ar fi dorit să accepte cererea ilegală a senatorului, dar nu
îndrăznea să se împotrivească pe faţă; aşa că a transferat întreaga răspundere
în cauza respectivă asupra lui Alypius, pretextând că nu poate face
nimic faţă de atitudinea consilierului său şi că – lucru foarte adevărat, de
altfel –, chiar dacă s‐ar hotărî să rezolve el însuşi problema senatorului,
Alypius şi‐ar părăsi mai degrabă slujba decât să cedeze.
O singură tentaţie era cât pe‐aci să‐l facă să cedeze, datorită pasiunii sale
pentru literatură: ar fi putut să ceară să i se copieze manuscrise la preţuri
preferenţiale, în virtutea funcţiei sale politice 72 . Dar, cercetând regulile