Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – VI 267
15
oameni de-ai lor să‐l prindă pe făptaşul pe care‐l vor găsi. Auzind glasurile
zarafilor, hoţul a aruncat securea şi a fugit, temându‐se să nu fie prins cu
ea asupra lui. Alypius însă, care nu‐l văzuse pe hoţ intrând pe uliţa zarafilor,
l‐a văzut în schimb cum a ieşit în fugă şi s‐a îndepărtat cu repeziciune.
Dorind să afle pricina acestei grabe, Alypius s‐a îndreptat spre locul părăsit
de hoţ şi, găsind securea, a ridicat‐o şi o cerceta cu mirare. Atunci au
sosit la locul faptei oamenii trimişi de zarafi şi l‐au aflat pe el singur, ţinând
în mână unealta la al cărei zgomot fuseseră stârniţi să iasă în căutare. S‐au
apropiat de el, l‐au înşfăcat, înghesuindu‐l în mijlocul locuitorilor forului,
care se strânseseră şi ei, fălindu‐se cu toţii că au prins un hoţ asupra faptei.
L‐au dus apoi de acolo şi l‐au dat pe mâna judecătorilor.
Dar învăţătura a fost să se sfârşească aici. Căci tu, Doamne, care erai singurul
său martor, ai venit imediat în ajutorul celui nevinovat. În timp ce era
târât la judecată, urmând să fie condamnat fie la închisoare, fie la tortură,
în calea mulţimii a apărut un arhitect a cărui sarcină principală era supravegherea
instituţiilor publice. Oamenii 66 s‐au bucurat foarte mult că l‐au
întâlnit tocmai pe magistratul respectiv, căci acesta îi bănuia mereu pe ei că
ar fi cei ce îşi însuşesc lucrurile care dispăreau din for. Acum, gândeau ei,
poate să afle şi el, în sfârşit, cine era făptaşul acelor hoţii.
Dar s‐a întâmplat ca arhitectul să‐l fi văzut adesea pe Alypius în casa unui
senator, pe care acesta îl vizita în mod regulat. L‐a recunoscut imediat pe
Alypius, l‐a apucat de mână şi l‐a luat deoparte din mijlocul mulţimii, întrebându‐l
cum a ajuns într‐o asemenea încurcătură. După ce a aflat ce se
întâmplase, a poruncit ca toţi cei care erau de faţă, agitaţi şi fremătând plini
de ameninţări, să vină cu el. Au ajuns apoi la casa tânărului care făptuise
în realitate furtul. În faţa porţii era un băiat sclav, prea mic ca să se teamă
de vreo pedeapsă din partea stăpânului său, dar tocmai potrivit ca să poată
înfăţişa totul aşa cum se întâmplase; căci îşi urmase îndeaproape stăpânul
în for. Alypius l‐a recunoscut pe băiat şi i‐a atras atenţia arhitectului magistrat.
Acesta i‐a arătat micului sclav securea, întrebându‐l dacă ştie a cui
este. „A noastră!“ a răspuns el, fără nici o ezitare. Ispitit apoi cu întrebări
potrivite de către arhitect, el a dat pe faţă întreaga poveste.
Şi astfel vina a căzut asupra acestei case, spre marea confuzie a gloatei, care
se şi vedea deja triumfând asupra lui Alypius. Dar Alypius, sortit să devină
împărţitor al cuvântului tău şi judecător al multor dispute din Biserica ta 67 ,
a plecat acasă mai înţelept şi mai încărcat de învăţăminte.