Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – VI 261
cu atenţie la cele ce se vorbeau. Aveam din întâmplare în mâini un text
pe care trebuia să îl explic. Mi s‐a părut atunci potrivit să fac o comparaţie
58 cu jocurile de la circ, pentru ca tot ce voiam eu să fie priceput să apară
elevilor mai plăcut şi mai limpede şi, totodată, să arunc o ironie muşcătoare
la adresa acelora înrobiţi de o asemenea nebunie. Dar tu ştii,
Dumnezeul meu 59 , că în acel moment nu aveam în gând să‐l vindec pe
Alypius de o astfel de pacoste. El însă a pus la inimă cuvintele mele, crezând
că au fost rostite special pentru el; ceea ce altcineva ar fi luat drept
pretext ca să se înfurie împotriva mea, acest tânăr cinstit a socotit un bun
prilej ca să se înfurie împotriva lui însuşi şi să mă iubească pe mine cu şi
mai multă ardoare.
Odinioară, tu însuţi ai spus şi ai înscris în Sfintele tale Scripturi aceste
cuvinte: Dojeneşte pe înţelept şi el te va iubi! 60 Eu nu îl dojenisem, dar
tu, Doamne, care te foloseşti de noi toţi, fie că o ştim, fie că nu, potrivit
unui plan al tău pe care doar tu îl cunoşti – iar acest plan este întotdeauna
drept –, tu ai făcut din inima şi din limba mea cărbuni aprinşi prin care
să arzi putreziciunea dintr‐o minte care promitea atât de mult, şi prin
aceasta să o însănătoşeşti. Să tacă şi să nu‐ţi înalţe cântări de laudă aceia
care nu au ştiinţă de adâncimea îndurărilor tale, dar eu, Doamne, eu ţi
le mărturisesc din străfundurile mele 61 .
Într‐adevăr, după ce mi‐a ascultat cuvintele, Alypius a sărit singur afară din
prăpastia atât de adâncă în care de bunăvoie se scufundase şi în care se lăsase
orbit cu o uluitoare plăcere. Printr‐o viguroasă înfrânare el şi‐a scuturat
sufletul, curăţindu‐l de toate murdăriile circului, de care nu şi‐a mai apropiat
niciodată paşii. L‐a învins apoi pe tatăl său, care se împotrivea să fiu
profesorul fiului său: acesta a cedat şi şi‐a dat, în cele din urmă, încuviinţarea.
Începând din nou să audieze lecţiile mele, Alypius a fost astfel cuprins
împreună cu mine de superstiţiile maniheilor, admirând la aceştia mai cu
seamă cumpătarea lor ostentativă, pe care o socotea adevărată şi autentică.
În realitate, această cumpătare nu era altceva decât un mijloc smintit şi
amăgitor de a prinde în capcană sufletele preţioase care încă nu ştiau cum
să atingă adâncimea adevăratei virtuţi şi se lăsau înşelate cu uşurinţă de
aparenţele superficiale ale unei virtuţi făţarnice şi mincinoase.