Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – VI 259
capitolul al vii‐lea
Începuturile prieteniei lui Augustin cu Alypius,
unul din tinerii săi discipoli
11
12
Despre asemenea lucruri discutam plin de mâhnire împreună cu toţi prietenii
mei, dar mai cu seamă şi în chip mai sincer cu Alypius şi cu Nebridius 56 .
Alypius era născut în acelaşi municipiu ca şi mine, din părinţi de vază în oraş;
era mai tânăr decât mine şi a fost elevul meu atât în cetatea noastră, când
mi‐am început cariera de profesor, cât şi, după aceea, la Cartagina. Mă iubea
foarte mult, fiindcă i se părea că sunt un om bun şi învăţat. La rândul meu,
îl îndrăgisem, datorită unei mari înclinaţii fireşti spre virtute, care era evidentă
la el, în ciuda tinereţii sale. Totuşi, vâltoarea moravurilor cartagineze, în care
clocoteau atâtea spectacole uşuratice, îl prinsese şi pe el în nebunia jocurilor
de circ. Se lăsa purtat atât de deplorabil de această patimă în momentul în
care eu am deschis o şcoală publică de retorică la Cartagina; însă nu mă audia
încă în calitate de profesor, din cauza unei neînţelegeri care se ivise între mine
şi tatăl său. Aflând de patima lui dezastruoasă pentru circ, mi se strângea
inima de durere, căci mi se părea că voi pierde – dacă nu cumva o şi pierdusem
– orice speranţă în ceea ce‐l priveşte. Dar să‐l avertizez sau să‐l constrâng
să se întoarcă de pe un drum greşit nu aveam nici o îndreptăţire, nici pe aceea
a unui devotament amical, nici pe cea conferită de autoritatea de profesor.
Îmi închipuiam că împărtăşeşte faţă de mine sentimentele tatălui său, ceea ce
nu era deloc adevărat. Astfel, fără să ţină seama de voinţa tatălui său în ceea
ce mă privea, a început să mă salute; a început apoi să vină în şcoala mea,
unde mă asculta puţin şi apoi pleca.
Totuşi, scăpam din vedere faptul că ar fi trebuit să mă folosesc de înrâurirea
pe care o aveam asupra lui ca să‐l împiedic să‐şi irosească prin patima
oarbă şi nestăpânită pentru amăgitoarele jocuri de la circ unele însuşiri
cu care fusese înzestrat. Dar tu, Doamne, care ţii în mâna ta cârma ce
îndrumă calea tuturor făpturilor pe care le‐ai creat, tu nu ai uitat că acest
om trebuia să se afle cândva în turma fiilor tăi, ca episcop şi ministrant
al sfintei tale taine 57 . Şi pentru ca îndreptarea sa pe calea cea bună să apară
tuturor, fără putinţă de îndoială, ca rezultat al voinţei tale, ai săvârşit toate
acestea pentru mine, fără ca eu să‐mi dau seama.
Într‐o zi, pe când şedeam la locul meu obişnuit, cu elevii aşezaţi înaintea
mea, Alypius a intrat în clasă, m‐a salutat, s‐a aşezat şi a început să asculte