Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – VI 255
capitolul al vi‐lea
Bucuria derizorie a unui cerşetor sătul îl face
pe Augustin să înţeleagă vanitatea ambiţiilor lumeşti
9
Jinduiam cu ardoare la onoruri, bogăţii şi la o căsătorie 50 , iar tu râdeai de
mine. Din cauza acestor pofte nesăbuite ajungeam în tot felul de încurcături
supărătoare, dar tu îmi erai cu atât mai prielnic, cu cât îmi îngăduiai
mai puţin să mă înfrupt din desfătările a ceea ce nu erai tu.
Priveşte în inima mea, Doamne, căci tu ai voit să‐mi amintesc toate
acestea şi să mă mărturisesc către tine! De tine să se alipească acum sufletul
meu, pe care tu l‐ai smuls din cleiul atât de strâns al morţii!
O, cât de nenorocit era sufletul meu! Iar tu înţepai rănile sale ca să simtă
şi, părăsind totul, să se reîntoarcă spre tine, care eşti deasupra tuturor 51 şi
fără de care nimic nu ar putea fiinţa, să se reîntoarcă spre tine şi să se
vindece. Eram atât de nenorocit şi îmi amintesc cum, într‐o zi, m‐ai făcut
să‐mi înţeleg nenorocirea în care mă aflam. Pregăteam o cuvântare de
laudă către împărat 52 , unde trebuia să pun o grămadă de minciuni, care
ar fi fost primite cu aplauze de către ascultători, ştiind prea bine cât de
neadevărate erau spusele mele. Mintea mea se frământa cu astfel de preocupări
şi se perpelea de frigurile unor gânduri mistuitoare 53 . Trecând
odată pe o stradă oarecare din Milan, am observat un cerşetor sărac care,
presupun, era sătul de mâncare şi de băutură, căci glumea şi se amuza.
Atunci am oftat şi le‐am vorbit prietenilor care mă însoţeau despre nenumăratele
suferinţe pe care ni le pricinuieşte propria nebunie. Căci, prin
toate străduinţele noastre, asemănătoare acelora care mă frământau pe
mine în acea vreme, când sub imboldul poftelor prelungeam povara nefericirii
mele sporind‐o prin chiar această prelungire, noi toţi nu urmăream
altceva decât să dobândim bucuria aceea liniştită pe care cerşetorul
o câştigase înaintea noastră. Le mai spuneam prietenilor că, probabil, noi
nu vom ajunge niciodată la această stare de bucurie. Ceea ce cerşetorul
câştigase deja prin câţiva bănuţi cerşiţi pe stradă, adică bucuria trecătoare
a unei fericiri lumeşti, eu mă sileam să obţin prin chinuitoare subterfugii
şi ocolişuri. Desigur că bucuria cerşetorului nu era o adevărată bucurie,
dar şi eu, prin toate acele ambiţii ale mele, umblam după o fericire încă
şi mai înşelătoare. Oricum, cerşetorul părea plin de bucurie, pe când eu
eram frământat de nelinişti; el era împăcat, pe când eu mă simţeam