Sfantul-Augustin_Confesiuni

Introducere 25
trebuie căutată însă cu mij loace didactice, cu canoanele și instrumentarul
rigid ale teoriei literare 14 !
Să examinăm mai întâi coerența conferită textului de tonalitatea discursu
lui. De la prima și până la ultima frază, Confesiunile sunt spectacolul
frământărilor eului, angrenat într‐o stare interogativă permanentă: cine sunt,
care este rațiunea existenței mele, de unde vin și unde trebuie să ajung sunt
întrebările implicite ale unui discurs în aparență monologic, dar care este,
atât în intenția autorului, cât și în fapt, un dialog cu Dumnezeu! Deși scrise
la persoana întâi, mărturisirile acestui spirit înscris pe itinerarul auto‐cunoașterii
și al autodefinirii sunt exprimate, de fapt, la persoana a II‐a! Până la
exces după gustul modern, Dumnezeu este prezent în aproape fie care frază.
„Eroul“ confesiunilor este de fapt Tu, și nu Eu! Subtextul doc trinar al acestei
opțiuni discursive este, de altfel, făcut adesea explicit de Augustin: „Dumne
zeule, fă să fiu în stare să iubesc și arată‐mi ce să iubesc!“
În această perspectivă, relatarea amănunțită a evenimentelor unei tinereți
zbuciumate vizează un orizont paradigmatic: în fond, „povestea“ tinereții
lui Augustin nu are nimic excepțional. Este povestea unui tânăr de
condiție medie, cetățean al Romei în declin, într‐o provincie în care tradiția
romană prinsese rădăcini adânci. Augustin a fost un tânăr oarecare al
vremii sale. A avea o mamă creștină ferventă și un tată păgân, loial statului
roman, nici aceasta nu este o situație de excepție. Ceea ce este cu totul nou
și de o însemnătate, să spunem, istorică este orientarea discursului către
universal. Tot parcursul tânărului Augustin, până în pragul convertirii,
apare ca o reflexie a „aventurii“ Persoanei umane în genere. Obositoare
pentru cititorul care caută fascinația narațiunii pure, relatarea vizează neîntrerupt
resorturile cele mai adânci ale condiției umane 15 . Mărturisirile sale,
subliniază Augustin la tot pasul, nu sunt o simplă „poveste“, ci mărturia
14. Este ceea ce pare să spună, până la urmă, un reputat cunoscător al operei
augus tiniene, Henri-Irénée Marrou, Saint Augustin et la fin de la culture antique, Paris,
1938, p. 64: „Naturellement, il reste possible d’affirmer qu’il existe entre ces trois
parties des Confessions une unité profonde et secrète. Mais ceux-là même qui ont réussi
à le montrer sont les premiers à convenir que cette unité est d’ordre psy chologique et
non littéraire.“
15. Nu am făcut o investigaţie istorică mai extinsă, însă am impresia că Augustin
este inventatorul expresiei conditio humana, care apare undeva chiar în cuprinsul
Confesiunilor.