Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – VI 245
4
priveşte însă adânca speranţă pe care o purta în sine, lupta sa împotriva
ispitelor inerente poziţiei sale înalte, mângâierile pe care le afla în mijlocul
nonorocirilor, dulcile bucurii pe care le simţea când se hrănea în taina
inimii sale cu pâinea ta sfântă 22 , toate acestea îmi era cu neputinţă să le
înţeleg, căci se aflau în afara experienţei mele.
La rându-i, nici el nu cunoştea nimic din chinurile mele şi nici prăpastia
primejdiei în care mă aflam. Îmi era cu neputinţă să‐i pun întrebările pe
care le doream, aşa cum aş fi dorit eu; mă împiedica să am cu el o convorbire
faţă în faţă mulţimea oamenilor care‐l înconjurau tot timpul cu
fel de fel de treburi şi ale căror necazuri încerca să le aline 23 . Când nu era
înconjurat de aceşti oameni, în răstimpul de altfel foarte scurt care‐i mai
rămânea, el îşi întărea trupul cu hrana trebuincioasă sau îşi reîmprospăta
spiritul prin lecturi.
Când citea, ochii săi alunecau pe deasupra paginilor, iar spiritul său scurta
înţelesul rândurilor, în vreme ce glasul şi limba sa se odihneau 24 . Adesea,
când eram şi eu prin preajmă – căci nu păzea nimeni la poartă şi nici nu
era obiceiul ca un nou‐venit să fie anunţat –, îl vedeam cum citeşte în
tăcere, şi niciodată în alt fel. Rămâneam aşezat, într‐o îndelungată tăcere –
căci cine ar fi îndrăznit să tulbure o atât de mare adâncire în studiu?! –,
şi apoi plecam, presupunând că nu voia să fie tulburat în scurtul răstimp
când, ferit de larma treburilor celorlalţi oameni, se putea dedica refacerii
propriului spirit. Se ferea poate să citească cu voce tare, ca nu cumva
vreun ascultător atent şi interesat să‐l silească să se angajeze în lungi lămuriri
sau dezbateri pe marginea unor pasaje mai obscure, pierzând astfel
o parte din timpul destinat cărţilor pe care voia să le studieze. Un alt
motiv, poate încă şi mai întemeiat, pentru care citea în gând era şi nevoia
de a‐şi cruţa vocea, care i se deteriora cu uşurinţă. În sfârşit, oricare ar fi
fost motivul său interior, acesta nu putea fi decât foarte întemeiat la un
bărbat precum Ambrozie 25 .
Ceea ce este sigur este faptul că nu mi‐a fost dat nici un prilej de a pune
întrebările pe care doream să le pun şi să cercetez sfântul tău oracol care
se afla în inima lui, în afară de cazul când era vorba despre ceva la care se
putea răspunde pe scurt. Dar, în frământările mele, aveam nevoie să‐l
prind într‐un răgaz deplin, ca să mă pot descărca înaintea lui, prilej pe
care nu l‐am găsit niciodată. Îl ascultam însă în fiecare zi a Domnului 26
lămurind în chip temeinic înaintea poporului cuvântul adevărului 27 şi îmi