Sfantul-Augustin_Confesiuni

Cartea a VI‐a
capitolul i
Starea de derută morală în care Monica
îşi găseşte fiul la Milan
1
Doamne, nădejdea tinereţii mele 1 , unde erai în tot acest timp şi unde te
ascunseseşi de mine? Oare nu tu ai fost acela care m‐ai plăsmuit şi m‐ai
făcut diferit de dobitoacele pământului şi mai înţelept decât păsările cerului
2 ? Şi totuşi, eu rătăceam prin întuneric şi pe un drum alunecos, te
căutam în afara mea, dar nu‐l găseam pe Dumnezeul inimii mele 3 . Mă
scufundam în adâncul mării 4 . Îmi pierdusem orice credinţă şi nu mai
aveam nici o speranţă că voi găsi adevărul.
Mama mea venise deja la mine; întărită în evlavia ei, ea a căpătat puterea
de a mă urma peste mări şi ţări, înfruntând toate primejdiile cu siguranţa
pe care i‐o dădea credinţa în tine. Căci în clipele când corabia se afla în
primejdie ea îi îmbărbăta tocmai pe corăbieri, oamenii de la care călătorii
neobişnuiţi cu hăurile mării aşteaptă de obicei încurajare; le promitea că
vor ajunge la capătul călătoriei în deplină siguranţă, deoarece tu i‐ai făcut
în vis această făgăduinţă.
Dar pe mine ea m‐a aflat într‐o primejdie încă şi mai mare, căci nu mai
speram să găsesc adevărul. I‐am spus că nu mai sunt maniheu, fără să fiu
încă un creştin catolic 5 . Totuşi, ea nu a sărit în sus de bucurie ca şi când
ar fi auzit o veste neaşteptată, ci a găsit doar puţină alinare în privinţa
unei părţi din nenorocirea mea, şi anume acea parte care o făcea să mă
jelească în faţa ta ca pe un mort, dar un mort pe care tu îl poţi readuce la
viaţă. Mă înfăţişa înaintea ta pe catafalcul simţirii ei 6 , pentru ca tu să‐i
spui fiului văduvei: Tinere, îţi spun, scoală‐te 7 , iar acesta să se ridice, să
înceapă a vorbi şi tu să‐l încredinţezi mamei sale. Aşadar, inima ei nu a
tresăltat de nici o înfiorare nestăpânită atunci când a auzit că lucrul pentru
care ea plângea şi se ruga zi de zi s‐a împlinit într‐o atât de mare
măsură: deşi încă nu ajunsesem la adevăr, eram totuşi smuls din minciună.