Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – V 233
Am sosit la Milan şi l‐am găsit acolo pe episcopul Ambrozie, credinciosul
tău slujitor, care era cunoscut în întreaga lume ca unul dintre cei mai buni
oameni 83 . Cuvântările sale pline de râvnă împărţeau pe atunci poporului
tău lamura grânelor tale, bucuria untdelemnului tău şi beţia trează şi cumpătată
a vinului tău 84 . Fără să ştiu, am fost purtat de mâna ta către el, pentru
ca mai apoi, în deplină cunoştinţă, să fiu purtat prin el către tine.
Acest om al lui Dumnezeu m‐a primit ca un părinte şi, asemenea unui
adevărat episcop 85 , s‐a arătat foarte bucuros de venirea mea.
Am început să‐l iubesc, dar întâi nu atât ca pe un Învăţător al adevărului,
pe care pierdusem nădejdea să‐l găsesc în Biserica ta, cât mai ales ca pe
un om care se arătase binevoitor faţă de mine. Îl ascultam cu mare atenţie
când îşi exprima învăţăturile în faţa poporului, dar nu cu gândul
curat, cum ar fi trebuit; urmăream mai ales să aflu dacă talentul său de
vorbitor era pe măsura faimei sale sau dacă se arăta mai mare ori mai mic
decât îi mersese vestea. Eram preocupat mai ales de cuvintele lui ca atare
şi rămâneam nepăsător şi chiar dispreţuitor faţă de lucrurile la care ele
se refereau. Eram încântat de farmecul discursului său, care, deşi mai
adânc şi mai întemeiat decât al lui Faustus, era totuşi mai puţin încântător
şi mai puţin odihnitor decât al aceluia, dar numai în privinţa stilului
de a se exprima. Cât priveşte conţinutul discursului, nu încape nici
o comparaţie între cei doi: Faustus rătăcea printre nălucirile maniheene,
pe când Ambrozie, în chipul cel mai folositor, îi învăţa pe oameni calea
spre mântuire.
Dar mântuirea stă departe de cei nelegiuiţi 86 , aşa cum eram şi eu atunci.
Totuşi, mă apropiam şi eu de mântuire, puţin câte puţin şi fără să‐mi dau
seama.
capitolul al xiv‐lea
Ascultând predicile Sfântului Ambrozie, Augustin
începe să renunţe la concepţiile sale greşite
24
Deşi nu mă osteneam deloc să‐mi însuşesc adevărurile despre care vorbea
Ambrozie şi nu eram atent decât la felul cum vorbea – această deşartă
atracţie pentru elocinţă era singura care îmi rămăsese, ca unuia care îmi
pierdusem speranţa că omului îi este dat să afle calea către tine –, totuşi,