Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – V 227
20
poţi fi mărginit de o configuraţie corporală asemănătoare membrelor
noastre. Când încercam să mă gândesc la Dumnezeul meu, nu puteam
să‐l gândesc decât ca pe o mărime corporală, căci mi se părea că nimic nu
poate fiinţa decât în acest mod. Aceasta era cea mai mare şi aproape singura
cauză a rătăcirii de care nu puteam să scap.
Din acelaşi motiv credeam că şi răul are un fel de asemenea substanţă, o
masă informă şi întunecoasă, care poate fi ori solidă – şi atunci maniheii
o numeau pământ –, ori uşoară şi subtilă, cum este un corp aerian, pe
care ei şi‐o imaginau ca pe un spirit al răului care se strecoară prin substanţa
numită pământ. Şi fiindcă pietatea mea, oricât ar fi fost ea atunci
de neînsemnată, mă silea să admit că Dumnezeu, care este bun, nu putea
să fi creat nici o natură rea, stabileam că există două mase contrare, amândouă
infinite, doar că aceea a răului la un nivel mai redus, iar cea a binelui
la unul mai înalt 72 . Din acest principiu oribil şi primejdios decurgeau
pentru mine şi celelalte sacrilegii.
Când însă sufletul meu încerca să revină la adevărata credinţă universală 73 ,
el se simţea respins, pentru că adevărata credinţă universală nu era aceea pe
care mi‐o imaginam eu. Mi se părea atunci, o, Dumnezeul meu, tu, căruia
îi mărturisesc acum îndurările tale faţă de mine, mi se părea că ţi‐aş fi arătat
mai multă evlavie dacă aş fi admis că eşti infinit în privinţa tuturor
părţilor tale, cu excepţia uneia singure, şi anume aceea în care masa informă
a răului ţi se împotriveşte – în această privinţă eram silit să accept că eşti
finit –, decât să‐mi însuşesc părerea că ai putea fi mărginit în toate părţile
tale, potrivit formei corpului omenesc. Şi mi se părea preferabil să cred că
tu nu ai creat nimic rău decât să presupun că natura răului, aşa cum mi‐o
imaginam eu, porneşte de la tine. Căci ignorantului care eram răul îi apărea
nu pur şi simplu ca o substanţă oarecare, ci ca o substanţă corporală, deoarece
însăşi raţiunea nu puteam să o gândesc decât ca pe un corp subtil care
se răspândeşte în spaţiile din jur. Chiar şi despre însuşi Mântuitorul nostru,
fiul tău Singur‐Născut, mă gândeam ca la ceva extins sau răspândit din
masa prealuminosului tău corp, întru mântuirea noastră; eram atât de convins
de aceasta, încât nu credeam despre el altceva decât ceea ce, în deşertăciunea
mea, eram în stare să‐mi imaginez. Consideram astfel că o natură
ca a lui nu putea să se nască din Fecioara Maria decât dacă s‐ar fi amestecat
cu trupul ei; şi, dacă aceasta s‐ar fi întâmplat aşa cum îmi închipuiam eu,
nu puteam să‐mi dau seama cum s‐ar fi putut amesteca cu trupul ei fără să