Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – V 221
capitolul al ix‐lea
Ajuns la Roma, Augustin se îmbolnăveşte grav.
Consideră că îşi datorează supravieţuirea
rugăciunilor mamei sale
16
Îndată ce am ajuns la Roma, am fost izbit de biciul unei boli corporale 46 . Mă
pornisem deja spre împărăţia morţii 47 , împovărat cu toate răutăţile şi crimele
pe care le săvârşisem împotriva ta, împotriva mea şi împotriva altora, crime
multe şi grele, care apăsau şi nai mult asupra lanţurilor păcatului originar
prin care toţi murim întru Adam 48 . Căci nici unul dintre aceste păcate nu mi
l‐ai trecut cu vederea în numele lui Hristos şi nici el nu a şters încă pe crucea
sa vrăjmăşia 49 pe care am contractat‐o cu tine din cauza păcatelor mele. Şi
cum ar fi putut el să şteargă pe cruce păcatele mele, de vreme ce mi‐l închipuiam
pe atunci ca pe o apariţie fantomatică 50 ? Aşadar, cu cât mai falsă mi
se părea moartea trupului său, cu atât mai adevărată era în realitate moartea
sufletului meu, şi cu cât mai adevărată era moartea trupului său, cu atât mai
falsă era viaţa sufletului meu, care se îndoia de moartea lui pe cruce.
Între timp, febra mea creştea; eram pe cale să mor şi să pier cu totul. Căci,
dacă aş fi murit atunci, încotro m‐aş fi îndreptat, dacă nu spre focul veşnic
51 şi spre cazne pe potriva poftelor mele, aşa cum ai statornicit tu prin
adevărul ordinii tale? Mama nu avea cunoştinţă despre boala mea, şi totuşi
se ruga pentru mine de departe. Tu însă, care eşti prezent pretutindeni,
ai ascultat rugăciunile ei acolo unde se afla şi te‐ai îndurat de mine în
locul unde zăceam; astfel încât mi‐am dobândit sănătatea trupului, deşi
am rămas încă bolnav în inima mea nelegiuită.
Aflat într‐o atât de mare primejdie, nu doream totuşi să primesc botezul
tău; şi am fost mai bun în copilărie când, adresându‐mă evlaviei mamei
mele, am cerut stăruitor să fiu botezat, după cum am amintit deja şi am
mărturisit mai sus 52 . Dar am crescut cu timpul şi, odată cu vârsta, m‐am
adâncit în ticăloşia mea; îmi băteam joc ca un nebun chiar de îndrumările
medicinei tale, şi totuşi tu ai îngăduit ca, într‐o asemenea stare ca aceea
în care mă aflam, să mor de două ori 53 . Dacă ar fi fost lovită cu o astfel
de rană, inima mamei mele nu s‐ar mai fi vindecat niciodată. Nu pot să
descriu în cuvinte cât de adâncă era dragostea ei pentru mine şi cu cât era
mai mare îngrijorarea ei pentru naşterea mea întru spirit decât chinurile
pe care le îndurase când mă zămislise ca trup 54 .