Sfantul-Augustin_Confesiuni

22 Introducere
divină, care conduce, pas cu pas și în mod misterios, firul existenței oricui.
Între locurile din textul Confesiunilor unde întâlnim astfel de explicații, se
poate cita începutul capitolului al III‐lea al Cărții a II‐a, unde Au gustin întrerupe
brusc relatarea momentului întoarcerii tânărului învă țăcel, rămas
fără mijloace materiale, de la Madaura în localitatea natală, pentru a se întreba
despre rostul discursului său: „Dar cui povestesc eu toate aceste fapte?
Oricum, nu ție, Dumnezeul meu, ci, adresându‐mă ție, le povestesc neamului
meu, neamului omenesc, oricât de mic ar fi numărul acelora cărora ar
putea să le cadă în mână aceste pagini ale mele. Și în ce scop o fac? Desigur,
pentru ca atât eu, cât și oricine va citi aceste rânduri să înțe legem cât de adânc
este hăul din fundul căruia trebuie să înălțăm spre tine strigătele noastre.
Și‐ntr‐adevăr, ce se află mai aproape de urechile tale decât o inimă mărturisindu‐și
rătăcirile și o viață trăită în credință?“
De asemenea, în același sens, primele două paragrafe din Cartea a IX‐a,
plasate la începutul amplei meditații asupra naturii timpului, detaliază și
ele motivația principală a Confesiunilor: „Cine eram eu? Și ce fel de om
eram? Ce rău nu am pus eu în faptele mele? Sau dacă nu în fapte, atunci
în cuvintele mele; sau dacă nu în cuvinte, atunci în voința mea? Tu însă,
Doamne, ești bun și îndurător; măsurând cu privirea ta adâncimea morții
mele, tu ai secătuit cu mâna ta dreaptă hăul stricăciunii din fundul inimii
mele. Tot ceea ce cereai de la mine era să nu mai voiesc ceea ce voiam și să
voiesc ceea ce voiești tu.“
Mărturisirea erorilor proprii, subliniază mereu Augustin, nu trebuie să
devină un prilej de satisfacție și de autoglorificare; ele trebuie privite ca o
neîntreruptă rugăciune, un dialog cu Dumnezeu, plin de iubire, venerație
și recunoștință. Aceasta este, de altfel, și semnificația dublă pe care
Augustin în țelege să o acorde termenului confessio: act de devoțiune, recunoaștere
a căderilor proprii, dar și gest de mulțumire către Dumnezeu sau,
cu pro priile cuvinte din Enarrationes in Psalmos, CXLIV, 13: „Prin confesiune
se înțelege nu doar mărturisirea greșelilor, ci și lauda lui Dumnezeu.“
Dincolo de aceste semnificații centrale, câteva aluzii din alte scrieri 10
i‐au făcut pe unii interpreți, între ei chiar pe Erasmus, să se întrebe dacă
10. De exemplu, în Epistola CCXXXI, 6, răspunzând unui oarecare Darius, care
îi solicitase textul Confesiunilor, Augustin scrie: „Primeşte Confesiunile mele, de vreme
ce te interesează. Priveşte-mă cu atenţie în această carte, ca să nu mă lauzi mai mult
decât merit, şi să crezi nu ceea ce spun alţii despre mine, ci ceea ce spun eu însumi;
priveşte cu atenţie şi vezi ce am fost cândva cu adevărat, atunci când am fost lăsat pe
seama propriilor mele puteri.“