Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – V 217
15
comportarea tinerilor învăţăcei este mai liniştită, datorită constrângerilor
unei discipline mult mai bine puse la punct: nu li se îngăduia elevilor să
năvălească de‐a valma şi fără sfială în clasa unui profesor care era al lor şi,
de altfel, nici nu erau primiţi în clasă fără permisiunea acestuia. La
Cartagina, dimpotrivă, domnea bunul‐plac neruşinat şi fără frâu al elevilor.
Năvăleau în clasă fără ruşine, ca o gloată de smintiţi, şi tulburau ordinea
pe care magistrul o întocmise în interesul propriilor săi elevi. Cu o
neînchipuită obrăznicie, ei săvârşeau nenumărate nebunii care ar fî trebuit
pedepsite prin lege dacă n‐ar fi fost îngăduite din obişnuinţă. Dar chiar
şi această obişnuinţă nu face altceva decât să pună şi mai mult în lumină
nefericirea lor, căci ei săvârşesc, ca şi cum ar fi îngăduite, fapte pe care
legea ta eternă nu le va îngădui niciodată şi îşi închipuie că le săvârşesc
fără a fi pedepsiţi, când de fapt prin chiar această orbire a lor ei sunt pedepsiţi
din plin şi îndură suferinţe incomparabil mai grele decât cele pe
care le produc.
Ca tânăr învăţăcel, am refuzat să‐mi însuşesc astfel de comportări, dar ca
profesor eram silit să le suport la alţii; de aceea eram bucuros să plec într‐un
loc unde, după cum arătau cei avizaţi, asemenea dezordini nu se
petreceau.
Şi‐ntr‐adevăr, tu, scăparea mea şi partea mea în pământul celor vii 40 , tu,
Doamne, m‐ai făcut să‐mi schimb locul pe pământ, întru mântuirea sufletului
meu. M‐ai îmboldit cu îndemnurile tale ca să mă îndepărtez de
Cartagina şi m‐ai ademenit la Roma cu lucruri care să mă atragă; ţi‐ai
împlinit planul prin mijlocirea unor oameni cuprinşi de iubire pentru o
viaţă a morţii, unii comportându‐se ca nişte nebuni, alţii făgăduindu‐mi
răsplăţi deşarte. Ca să îndrepţi paşii mei pe calea cea bună, te‐ai folosit în
taină şi de perversitatea mea, şi de a lor. Căci, pe de o parte, cei care îmi
tulburau liniştea erau orbiţi de o ruşinoasă turbare şi, pe de altă parte, cei
care mă îndemnau să caut o altă situaţie nu cunoşteau decât gustul lucrurilor
pământeşti. Cât despre mine, care nu puteam suferi viaţa de adevărată
mizerie de la Cartagina, râvneam să găsesc la Roma o falsă fericire.
De ce am plecat de la Cartagina ca să merg la Roma tu ştiai, Dumnezeule,
dar nu ne‐ai făcut cunoscut planul tău nici mie, nici mamei mele. Ea a
plâns înfiorător că mă vedea plecând şi m‐a însoţit până la ţărmul mării,
agăţându‐se cu disperare de mine în speranţa că o să mă întorc acasă ori
o să o iau cu mine. Eu însă am înşelat‐o, prefăcându‐mă că am la malul