Sfantul-Augustin_Confesiuni

20 Introducere
Se cunoaște faptul că, bărbat de o adâncă erudiție clasică, Augus tin
acor da o atenție specială formei literare a operelor sale. Practicarea dialogului
filo zofic drept formă de expresie, de pildă, atestă un acut simț al tra diției
lite rare greco‐latine. Ca atare, încercarea unor autori de a identifica precursori
ai unei specii literare a confesiunii pare perfect legitimă. Eventualele
mo dele care i‐ar fi putut orienta lui Augustin opțiunile nu puteau fi găsite
decât în literatura latină, căci, observă cu îndreptățire un exeget 6 , spiritul
grec nu se arăta deloc interesat de devenirea și de avatarurile spi rituale sau
morale ale unui individ, ci luau în considerare doar momentul maturității
plenare, acea „culme“ a existenței unui bărbat (acmé), când el își dă măsura
întregii capacități creatoare. Pe de altă parte, desconsiderarea de către greci
a demersului autobiografic este exprimată fără echivoc de Aristotel în Etica
nicomahică, IV, iii, 31, unde notează că bărbatul perfect „nu vorbește nici
despre alții, nici despre sine“. În literatura latină însă, forma literară a autobiografiei
cunoaște câteva realizări importante, cel mai adesea în cone xiune
cu intenția autorului, de cele mai multe ori fost per sonaj public, de a-şi
justifica activitatea politică trecută. Sunt citate în acest sens texte în proză
sau în versuri (de vita sua) realizate de autori precum Aemilius Scaurus, Rutilius
Rufus, Sylla, Varro, Cicero însuși. Cea mai nota bilă din această serie
este, desigur, autobiografia împăratului Marcus Aurelius, scrisă în limba
greacă (tîn e„j ˜autÕn bibl…a – „(cărțile) despre sine însuși“). Dar cât de
mare este distanța între tonul reținut și calm al împăratului filozof, care
constată futilitatea destinului omenesc și‐și găsește refugiul în ataraxia stoică,
și discursul radical, înflăcărat și atât de original al Sfântului Augustin, al
cărui ego confesiv este neîntrerupt deschis spre transcendent! Cu toată abundența
de fapte și evenimente din prima parte a vieții sale, relatate de Augustin
cu acuratețe și simț al detaliului semnificativ, nu inte resul narativ este acela
care predomină la el. Pentru Augustin, evenimentele vieții exterioare sunt
doar semnele unei înfruntări permanente a sufletului său cu sine însuși și cu
tentațiile existenței terestre, etape ale căutării lui Dum nezeu, pe un itinerar
jalonat de eșecuri, căderi, succese aparente sau parțiale, sub omniprezenta
amenințare a răului.
Încercările autobiografice nu au lipsit nici printre predecesorii sau
con temporanii creștini ai Sfântului Augustin. Sfântul Ieronim amintește
6. Paul Lejay, în Revue critique, 1908/II, citat de Labriolle, op. cit., p. IV.