Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – IV 195
nemărginit, iar eu, o frântură din acest corp? Şi totuşi, aşa credeam; dar
acum nu mă ruşinez, Dumnezeul meu, să recunosc şi să mărturisesc către
tine nesfârşita îndurare pe care mi‐ai arătat‐o, nici să te chem în ajutor,
aşa cum nu mă ruşinam în acele vremuri să susţin în faţa oamenilor atâtea
blasfemii şi să latru ca un câine împotriva ta. La ce mi‐au folosit agera
iscusinţă în înţelegerea acelor ştiinţe şi faptul că am desluşit cărţi atât de
încurcate fără sprijinul nici unui îndrumător omenesc 100 , dacă în ceea ce
priveşte învăţătura ta despre iubire am căzut în cea mai hidoasă greşeală
şi în cel mai ruşinos sacrilegiu? Şi ce mare pagubă au puii tăi credincioşi
prin faptul că deţin o înţelegere a lucrurilor mult mai înceată decât a mea,
atâta timp cât nu se îndepărtează de tine, ci aşteaptă să le crească penele,
ocrotiţi de cuibul Bisericii tale, şi‐şi întremează aripile milei şi ale iubirii
cu hrana mântuitoarei credinţe?
O, Doamne, Dumnezeul nostru, să ne punem nădejdea în acoperământul
aripilor tale 101 . Apără‐ne şi ne călăuzeşte! Tu ne vei călăuzi, tu ne vei călăuzi,
din fragedă copilărie şi până la adânci cărunteţe 102 ne vei călăuzi!
Căci suntem tari atunci când tu eşti tăria noastră, dar când tăria noastră
se sprijină doar pe noi înşine, atunci ea nu‐i decât slăbiciune. În tine
trăieşte întotdeauna binele nostru şi ne‐am prăbuşit în rău fiindcă ne‐am
îndepărtat de tine 103 . Să ne întoarcem măcar acum către tine, Doamne,
ca să nu fim nimiciţi, în tine trăieşte fără nici o scădere binele nostru, căci
tu însuţi eşti binele nostru. Şi nu ne temem că nu vom regăsi adăpostul
la care să ne reîntoarcem; noi am căzut din el, dar chiar dacă am fi lipsit
noi nu înseamnă că s‐a prăbuşit şi casa care este veşnicia ta.