Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – IV 189
26
27
se iveşte nestăpânita pornire a sufletului din care se hrănesc plăcerile trupeşti.
Tot astfel greşelile şi părerile false pângăresc viaţa, dacă gândirea raţională
este vicioasă ea însăşi, aşa cum era gândirea mea atunci. Nu cunoşteam
faptul că gândirea trebuie iluminată de un alt fel de lumină ca să poată
participa la adevăr, deoarece prin sine ea nu are aceeaşi esenţă cu adevărul.
Căci tu faci să lumineze sfeşnicul meu, Doamne, Dumnezeul meu, tu schimbi
în strălucire bezna mea 78 şi noi toţi am primit din plinătatea ta 79 . Căci tu eşti
lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în această lume 80 ,
deoarece în tine nu este schimbare şi nici umbră de mutare 81 .
Mă străduiam să ajung la tine, dar tu mă respingeai, aşa încât să simt
gustul morţii; căci tu te împotriveşti celor trufaşi 82 . Şi oare ce poate fi mai
trufaş decât să afirmi, aşa cum o făceam eu în neînchipuita mea nebunie,
că sunt de aceeaşi esenţă ca şi tine 83 ? Îmi era foarte limpede că sunt supus
schimbării, căci nu voiam să devin un om învăţat decât ca să pot trece
dintr‐o treaptă inferioară către una mai bună. Şi totuşi, preferam să presupun
că şi tu eşti schimbător decât să cred că eu nu sunt ceea ce eşti tu.
Iată de ce tu mă îndepărtai de la tine şi te împotriveai îndărătniciei mele
nestatornice şi trufaşe 84 , în timp ce eu continuam să‐mi închipui tot felul
de forme corporale. Fiind eu însumi alcătuit din came, învinuiam totuşi
carnea; ca un spirit rătăcitor 85 , nu mă puteam încă reîntoarce spre tine.
Rătăceam încolo şi încoace 86 , îndreptându‐mă spre lucruri care nu fiinţează
nici în tine, nici în mine însumi şi nici în lumea corporală. Aceste lucruri
nu fuseseră create pentru mine prin adevărul tău, ci erau închipuiri scoase
din corpuri de deşertăciunea mea. Mă adresam copiilor tăi credincioşi,
concetăţeni ai mei, fără să ştiu că, ţinându‐mă departe de ei, eram exilat
faţă de tine, şi le spuneam trăncănind prosteşte: „De ce greşeşte sufletul
dacă, după cum spuneţi voi, Dumnezeu l‐a creat?“ În schimb, nu‐mi convenea
să mi se răspundă: „Dacă sufletul este o parte din Dumnezeu, după
cum afirmi tu, atunci cum poate Dumnezeu să greşească?“ Aşa încât preferam
să argumentez 87 spunând că substanţa ta neschimbătoare, Doamne,
a fost silită să greşească, mai degrabă decât să admit că substanţa mea este
supusă schimbării, că a fost abătută spre greşeală de propria ei voinţă şi că
această rătăcire era o pedeapsă 88 .
Când am scris această carte, aveam cam douăzeci şi şase sau douăzeci şi
şapte de ani 89 . Mintea mea se muncea cu aceste închipuiri corporale, al
căror zgomot turbura urechile inimii mele, deşi ele năzuiau, o, dulce