Sfantul-Augustin_Confesiuni

capitolul al xv‐lea
Expunerea câtorva idei din lucrarea
Despre frumos şi despre bine-proporţionat.
O critică a concepţiei estetice maniheiste
confesiuni – IV 187
24
25
Nu înţelegeam însă pe atunci faptul că punctul central al acestei probleme
trebuie căutat în meşteşugul tău creator 70 , Dumnezeule atotputernic, căci
tu singur faci minuni 71 ; aşa încât spiritul meu se preocupa doar de formele
corporale. Deosebeam deci frumosul de bine-proporţionat şi defineam
frumosul drept ceea ce place prin sine însuşi, iar bine-proporţionatul, drept
ceea ce place printr‐o bună potrivire cu un alt lucru. Ilustram această
distincţie cu exemple din lumea corporală. Apoi mi‐am îndreptat atenţia
asupra naturii sufletului, dar concepţia greşită pe care o aveam despre cele
sufleteşti nu‐mi îngăduia să pot distinge adevărul în această privinţă 72 .
Puterea strălucitoare a adevărului izbucnea în faţa privirilor mele, dar eu
îmi întorceam gândirea mea frământată de la lucrurile necorporale, îndreptând‐o
spre linii, culori şi alte întruchipări care se găsesc în corpuri;
şi întrucât în suflet nu puteam să recunosc nici una din aceste calităţi
vizibile, argumentam arătând că nu este cu putinţă să îmi văd propriul
suflet 73 . Iubeam pacea pe care o aduce în suflet virtutea, însă uram dezbinarea
care vine odată cu viciul; de aceea remarcam faptul că în virtute
există o oarecare unitate, iar în viciu, o anume scindare. Mi se părea că
în unitatea virtuţii fiinţează gândirea raţională şi esenţa adevărului şi a
binelui suprem; dimpotrivă, scindarea adusă de viciu însemna pentru
mine viaţa iraţională, pe care mi‐o închipuiam ca pe un fel de substanţă,
un fel de esenţă a răului suprem. Şi mi‐o închipuiam, nefericitul de mine,
nu doar ca pe o substanţă, ci chiar ca pe o formă a Vieţii, deşi credeam
că‐şi are izvorul în tine, Dumnezeul meu, din care purced toate 74 .
Numeam acea unitate „monadă“, un fel de gând fără sex, iar dezbinarea
o numeam „diadă“ 75 , văzută ca o mânie care duce la crime sau ca o poftă
care duce la desfrâu, fără să fi ştiut ce vorbeam. Nu ştiam pe atunci, şi
nimeni nu mă învăţase, că răul nu este nici un fel de substanţă şi că gândirea
noastră omenească nu este binele suprem şi neschimbător 76 .
Nelegiuirile sunt făptuite atunci când emoţia sufletească, în care se află imboldul
spre crimă, este vicioasă şi se năpusteşte asupra noastră în mod dezordonat
şi fără ruşine. La rândul lor, ticăloşiile 77 sunt săvârşite atunci când