Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – IV 183
capitolul al xiv-lea
Prima sa lucrare, Despre frumos şi despre
bine-proporţionat, Augustin i-o dedică lui Hierius,
un orator din Roma, pe care nu-l cunoştea personal
21
22
Ce anume, Doamne, Dumnezeul meu, m-a împins să-i dedic lui Hierius,
un orator din cetatea Romei, această lucrare a mea? Nu-l cunoşteam
personal pe acest om, dar îl admiram datorită faimei strălucite pe care o
avea ca profesor şi pentru câteva dintre cuvântările sale, pe care le aflasem
şi care mi-au plăcut foarte mult. Dar şi mai mult m-a impresionat faptul
că toată lumea îl admira şi îl ridica în slăvi, mirându-se că un sirian, format
mai întâi la şcoala elocinţei greceşti, a ajuns după aceea un vorbitor
minunat chiar şi în latină, şi că avea bogate cunoştinţe în problemele care
ţin de studiul filozofiei.
Astfel se întâmplă că lăudăm un om şi‐l îndrăgim chiar dacă se află departe
de noi. Să credem oare că acest fel de iubire porneşte pur şi simplu
de pe buzele celui care aduce laude şi pătrunde în inima celui care ascultă
aceste laude? Nicidecum. Însă ardoarea unuia se aprinde de la înflăcărarea
celuilalt, căci ne ataşăm de cel care este lăudat numai atunci când suntem
convinşi că acela care îl laudă vorbeşte cu inima sinceră – cu alte cuvinte,
numai atunci când lauda este pornită din iubire şi admiraţie.
Iată cum, în acele vremuri, îi admiram pe oameni în acest chip, orientându‐mă
după judecăţile pe care le auzeam de la alţi oameni, şi nu după
judecata ta, Dumnezeul meu, întru care nimeni nu este înşelat.
Şi totuşi, nu‐l admiram pe Hierius în chipul în care l‐aş admira pe un
faimos conducător de car de la circ sau pe un vânător aflat în mare cinste
la public, ci cu totul altfel, şi anume cu gravitate şi cu un fel de admiraţie
pe care mi‐ar fi plăcut să o dobândesc eu însumi. Căci nu voiam să fiu
admirat şi iubit precum actorii, cu toate că pe aceştia şi eu îi admiram şi
îi iubeam; dimpotrivă, preferam să rămân mai degrabă necunoscut decât
să devin vestit în acest mod şi mai degrabă să fiu privit cu ură decât să fiu
iubit cum erau iubiţi ei. Cum se pot împăca într‐unul şi acelaşi suflet
pornirile unor pasiuni atât de diferite şi adesea contrarii? Cum se putea
să iubesc la altul o calitate pe care n‐aş fi dispreţuit‐o şi n‐aş fi îndepărtat‐o
de la mine dacă n‐aş fi urât‐o cu totul, deşi oameni eram şi eu, şi celălalt?
Cineva poate iubi un cal bun, fără ca prin aceasta să dorească să fie şi el