Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – IV 169
capitolul al vii-lea
Sufocat de durere, Augustin hotărăşte să părăsească
oraşul natal şi să plece la Cartagina
12
Ce nebunie să nu fii în stare sâ-i iubeşti pe oameni în chip omenesc! O,
nesocotitule care îţi înduri neîmpăcat şi fără măsură soarta omenească!
Acesta este numele care mi se potrivea în acea vreme. Astfel mă frământam
cuprins de febră, suspinam şi jeleam apăsat de o adâncă tulburare,
care nu-mi îngăduia nici odihnă, nici vreun gând de viitor. Duceam cu
mine un suflet sfâşiat şi însângerat care nu mai răbda să fie purtat de mine,
dar pentru care nu găseam un loc unde să-l las să se odihnească.
Nici în crânguri încântătoare, nici în jocuri şi cântări, nici în locuri înmiresmate
sau în alaiul ospeţelor, nici în voluptăţile iatacului şi ale aşternutului,
în sfârşit, nici măcar în cărţi şi în poeme sufletul meu nu-şi găsea
alinare 40 . Toate mă îngrozeau, până şi lumina însăşi! Orice nu era legat
de prietenul meu îmi părea mohorât şi supărător, în afară de gemete şi
de lacrimi, căci numai în ele mai aflam puţină linişte şi uşurare. Ori de
câte ori încercam să-mi abat sufletul de la aceste suferinţe, mă dobora
marea povară a nenorocirii.
Ştiam, Doamne, că spre tine s-ar fi cuvenit să-mi înalţ sufletul ca să fie
vindecat, ştiam, dar nici nu voiam, nici nu eram în stare să o fac, cu atât
mai mult cu cât nu mă gândeam la tine ca la ceva statornic şi real. Dar
nu în tine cel adevărat credeam eu atunci, ci într-o închipuire deşartă, iar
greşeala mea îmi era dumnezeu. Dacă încercam să găsesc în acest dumnezeu
închipuit un loc unde să-mi aşez sufletul ca să se liniştească, acesta
ar fi alunecat în hău şi s-ar fi prăbuşit din nou asupra mea; aşa încât eu
am rămas pentru mine însumi asemenea unui loc pustiit şi nefericit, în
care nici nu puteam rămâne şi din care nici nu puteam pleca. Căci încotro
ar fi putut inima mea să fugă din inima mea? Încotro aş fi putut să fug
eu de mine însumi? Încotro m-aş fi putut îndrepta ca să scap de propriile
mele urme?
Şi totuşi am fugit din patria mea, căci ochii mei îl căutau din ce în ce mai
puţin pe prietenul meu prin locuri unde erau obişnuiţi să-l vadă. Şi astfel,
din oraşul Thagaste am venit la Cartagina 41 .