Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – IV 163
8
9
se împlinise anul unei prietenii mai încântătoare pentru mine decât oricare
altă bucurie din viaţa pe care o trăisem până atunci.
Cine ar putea să enumere toate binecuvântările tale, chiar dacă le-ar lua în
seamă doar pe acelea pe care el însuşi le-a încercat? Cum aş putea eu să
înţeleg, Dumnezeul meu, ce ai făptuit tu atunci? Cum aş putea înţelege
adâncul de nepătruns al judecăţilor tale? Chinuit de febră, prietenul meu
zăcea de multă vreme fără simţire, cuprins de sudorile morţii. De vreme ce
orice speranţă de salvare era pierdută, el a fost botezat fără să fie conştient 29 .
Mie nu mi-a păsat deloc de acest ritual, fiind convins că sufletul său va
păstra mai degrabă ceea ce învăţase de la mine, şi nu gesturile făcute deasupra
capului său lipsit de cunoştinţă. Dar s-a întâmplat cu totul altfel. Căci
şi-a venit în fire şi s-a înzdrăvenit. Imediat, îndată ce am putut să-i vorbesc – şi
anume când a putut el să vorbească cu mine, căci eu nu mă îndepărtasem
nici un moment de lângă el, de vreme ce eram atât de legaţi unul de celălalt
–, am încercat să glumesc cu el, gândind că va râde şi el împreună cu
mine de un botez pe care-l primise lipsit fiind cu totul de putinţa de a gândi
sau de a simţi. Şi totuşi, el şi-a dat seama că fusese botezat. S-a uitat la mine
cu un fel de groază, ca la un duşman, şi, cu o neaşteptată şi ciudată sinceritate,
m-a ameninţat să încetez să-i mai spun asemenea lucruri dacă vreau
să-i mai fiu prieten. Am rămas încremenit de uimire şi tulburat, dar mi-am
ascuns emoţiile, aşteptând ca mai întâi să se pună pe picioare şi, redobândindu-şi
starea de sănătate, să fie în stare să asculte ce aş fi vrut să-i spun. A fost
răpit însă nebuniei mele de atunci, ca să fie păstrat în preajma ta, spre
mângâierea mea de mai târziu: câteva zile după aceea, când eu nu eram de
faţă, a fost din nou cuprins de friguri şi şi-a dat sufletul.
Inima mea a fost cuprinsă de întunericul durerii 30 şi, oriîncotro priveam,
vedeam numai moarte. Propria mea patrie îmi devenise un chin, iar casa
părintească – un cămin dezolant al nefericirii. Tot ceea ce împărtăşisem
cu el se prefăcea acum, în absenţa lui, într-o neînchipuită suferinţă. Ochii
mei îl căutau peste tot, dar nu le era dat să-l regăsească. Uram toate locurile,
fiindcă nu-l mai aveau pe el şi nu mai puteau să-mi şoptească: „Iată-l,
va veni!“, aşa cum îmi spuneau, pe când trăia, ori de câte ori el nu era de
faţă. Devenisem pentru mine însumi o mare problemă şi-mi întrebam
mereu sufletul de ce este trist şi de ce mă tulbură atâta, dar el nu ştia ce
să-mi răspundă. Iar dacă-i spuneam: Nădăjduieşte în Dumnezeu! 31 , el nu
se supunea, şi pe bună dreptate, căci omul drag pe care-l pierduse era