Sfantul-Augustin_Confesiuni

Introducere 15
al bătăliei antimani heiste se consumă în anul 409, când Augustin îl provoacă
la o înfrun tare publică pe maniheul Felix; la sfârșitul dezbaterii, acesta
se recu noaște învins și abjură credința maniheistă.
Mult mai dură și mai primejdioasă a fost lupta purtată de Augustin
împotriva sectei donatiștilor. În predici sau dispute publice, în epistole
sau discuții particulare, în lucrări de doctrină şi, până la urmă, inclusiv
prin influ ența politică pe care o câștigase între timp, Augustin a reușit,
după douăz eci de ani de eforturi, să‐i reducă la tăcere pe reprezentanții
acestei secte virulente, deosebit de răspândită și de activă în nordul Africii.
Cu o consistentă influență asupra maselor și cu șefi foarte agresivi,
dona tismul își are originea în marele val de persecuții la care împăratul
Dio clețian a supus, în secolul al III‐lea, comunitățile creștine, creând mii
de martiri în toate provinciile, dar în special în Africa. Un mare număr
de creștini au fost nevoiți în timpul acestor persecuții să abjure, de cele
mai multe ori formal, sau să arunce în flăcări cărțile sfinte. Mulți preoți
și episcopi, pentru a cruța viața păstoriților lor, i‐au sfătuit să se supună,
să fie prudenți și să nu se expună persecu țiilor. Odată încetat valul de
perse cuții, rigoriștii, în frunte cu episco pul Donatus, i‐au acuzat de lașitate
și trădare a credinței pe cei în cauză, numindu‐i traditores, contestându‐le
dreptul de a se mai numi creștini și interzicându‐le accesul la
sacramente. Schisma s‐a produs în anul 312, când episcopii donatiști din
Numi dia i‐au retras harul apostolic episcopului de Cartagina, pe motiv
că fusese hirotonisit de un „trădător“. În esență, erezia donatistă afirmă
că în Biserica lui Hristos nu au loc decât „sfinții“ fără de păcat și că valabilitatea
sacramen telor depinde de curățenia morală a preoților.
Donatiștii erau majoritari în Hippona, ceea ce a făcut sarcina lui Augustin
cu atât mai dificilă. Nerezumându‐se la mijloacele ver bale, donatiștii
organizaseră adevărate comandouri de fanatici înar mați (circoncelliones),
care terorizau orașul și împrejurimile, jefuind, incendiind și ucigându‐i pe
creştini. Într‐una din aceste razii teroriste a murit înjunghiat episcopul
Maximinus, viața Sfântului Augustin fiind și ea primejduită în câteva rânduri.
Possidius, prietenul și biograful de mai târziu, a fost pe punctul să
piară ars de viu în propria casă.
Multă vreme, Augustin, pacifist convins în cel mai pur spirit evanghelic,
a încercat să‐i determine prin cuvânt pe adepții sectei să renunțe