Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – III 123
după cum se întâmplă atunci când te scarpini cu unghiile, o mică zgârietură
se transformă, cu vremea, într-o bubă umflată şi coaptă, plină de
scursoare şi de un puroi dezgustător.
Aşa era viaţa mea. Dar oare viaţă era aceasta, Dumnezeul meu?
capitolul al iii-lea
Tânărul Augustin la şcoala superioară de retorică.
Relaţiile sale cu aşa-numiţii „răsturnători“
5
6
Statornica ta îndurare mă înconjura de departe, plutind deasupra mea. În
câte nelegiuiri nu m-am bălăcit! Am luat-o pe urmele unei curiozităţi
scelerate, care, făcându-mă să te părăsesc, m-a călăuzit către cele mai josnice
hăuri ale necredinţei, într-o supunere oarbă faţă de perfidele înşelăciuni
ale demonilor cărora le-am adus ca jertfe 8 faptele mele rele. Şi prin
acestea toate m-ai biciuit mereu! Am ajuns până acolo încât să îndrăznesc,
în chiar timpul săvârşirii sărbătorilor tale şi între zidurile Bisericii tale, să
râvnesc la fructele morţii 9 şi să mă îngrijesc şi de mijlocul de a le obţine.
De aici încolo m-ai lovit cu pedepse grele, dar nicidecum pe măsura vinovăţiei
mele, o, tu, necuprinsa mea îndurare, Dumnezeul meu, limanul meu
în cumplitele primejdii în mijlocul cărora m-am rătăcit de tine, mereu mai
departe de tine, învârtoşându-mi cu trufie grumazul împotriva ta, iubind
căile mele, şi nu pe ale tale, iubind o libertate de sclav fugit.
Acele studii care erau numite cinstite aveau ca menire disputele juridice
din for 10 ; aveam ambiţia de a străluci în aceste procese şi de a primi cu
atât mai multe laude, cu cât voi şti mai bine ca, prin elocinţă, să prezint
minciuna drept adevăr. Atât de mare este orbirea oamenilor, încât ei se
fălesc tocmai cu orbirea lor. Eram deja cel dintâi în şcoala de retorică şi
mă bucuram de acest fapt cu o mare trufie, umflându-mă în pene cu o
nespusă înfumurare. Totuşi, Doamne, tu ştii că eu eram mult mai potolit
decât alţii şi mă ţineam cu totul deoparte de isprăvile josnice pe care
le săvârşeau aşa-numiţii „răsturnători“ – această denumire diabolică şi
de rău augur era socotită de ei un fel de însemn al bunelor maniere 11 .
Trăiam şi eu totuşi în preajma lor, păstrându-mi însă, în neruşinarea mea,
un dram de ruşine, căci nu eram chiar ca ei. Rămâneam alături de ei şi
mă bucuram mereu de dovezi de prietenie din partea lor, cu toate că