Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – II 103
capitolul al iv-lea
Despre plăcerea adolescenţilor de a face rău.
Povestea unui furt
9
Furtul este, cu siguranţă, pedepsit de legea ta, Doamne, ca şi de o lege înscrisă
în inimile oamenilor, pe care nici nedreptatea lor obişnuită nu o poate
şterge; căci ce hoţ poate îndura cu inimă uşoară să fie furat el însuşi? Ce om
avut rabdă să fie furat, chiar de cineva împins de sărăcie? Şi totuşi, eu am
voit să săvârşesc un furt şi l-am săvârşit fără să fiu îmboldit nici de sărăcie,
nici de vreo lipsă, ci doar din dezgust faţă de justiţie şi din îmbuibarea
nedreptăţii. Căci am furat lucruri de care aveam acasă din belşug şi de mai
bună calitate; nu voiam atât să mă bucur de lucrurile furate, cât jinduiam
după furtul în sine şi după plăcerea de a păcătui.
În vecinătatea viei noastre se afla un păr încărcat cu fructe care nu te
ademeneau nici prin felul cum arătau şi nici prin vreun gust deosebit. Am
năvălit o ceată întreagă de băieţi ticăloşi ca să scuturăm şi să prădăm acest
pom; am făcut-o pe la miezul nopţii, după ce am întârziat cu joaca prin
pieţe, potrivit netrebnicului nostru obicei. Ne-am încărcat cu grămezi
mari de pere nu ca să ne ospătăm noi, ci doar ca să le aruncăm la porci,
astfel că, deşi am mâncat câteva din ele, totuşi cea mai mare plăcere ne-a
venit din faptul că am săvârşit ceva neîngăduit.
Iată inima mea, Dumnezeule, iată inima mea, de care te-ai milostivit până
şi în străfundurile abisului. Spună-ţi acum, iată, inima mea ce căuta ea
acolo în adânc, aşa încât eu să fiu rău în mod gratuit, iar răutatea mea să
nu aibă alt temei decât răutatea însăşi. Această răutate era dezgustătoare,
şi totuşi o iubeam. Iubeam propria mea pieire, iubeam propria mea decădere;
vreau să spun că iubeam nu lucrul spre care năzuiam în decăderea
mea, ci iubeam însăşi această decădere, suflet întinat ce eram, şi, rupt de
sprijinul tău 23 , am pornit pe calea nimicirii nu din pricina vreunei mârşăvii,
ci chiar de dragul acestei mârşăvii.