Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – II 101
8
decât viciul? Dar eu, ca să nu fiu dispreţuit de ceilalţi, deveneam încă şi
mai vicios; atunci când nu făptuisem ceva care să mă facă deopotrivă cu
cei mai rătăciţi în desfrâu, născoceam o faptă pe care nu o săvârşisem,
temându-mă să nu par mai puţin mârşav, cu cât eram mai nevinovat şi să
fiu socotit mai puţin josnic, cu cât eram mai neprihănit.
Iată cu ce fel de tovarăşi străbăteam străzile largi ale Babilonului acestei lumi
şi mă tăvăleam în mocirla ei, ca şi cum ar fi fost mireasmă de scorţişoară şi
parfumuri de preţ. Şi ca să mă scufund şi mai stăruitor în măruntaiele 19
acestei mocirle, duşmanul nevăzut al neamului omenesc mă călca în picioare;
el mă ademenea tocmai fiindcă abia aşteptam să fiu ademenit. Căci
mama mea întru carne, care scăpase cu fuga din mijlocul acestui Babilon 20 ,
dar care mergea şi ea încă prea încet pe căile pietăţii, a avut grijă să mă
sfătuiască să duc o viaţă neprihănită, însă ceea ce auzise de la bărbatul ei
despre mine nu a trezit în ea grija să strângă şi să potolească între hotarele
unei dragoste conjugale – dacă să le usuce de vii nu putea – aceste porniri
ale mele, deja vătămătoare şi pe care le simţeam ca pe o adevărată primejdie
pentru viitor. Ea nu s-a îngrijit de acest lucru, fiindcă se temea ca nu cumva,
prin neajunsurile căsătoriei, să împuţineze speranţele puse în mine; numai
că nu era vorba despre acele speranţe în veacul viitor pe care mama mea le
punea pe seama harului tău, ci despre cele întemeiate pe studiul literelor,
pe care amândoi părinţii doreau cu ardoare să mi le însuşesc: tata pentru că
nu se gândea aproape deloc la tine şi plănuia în privinţa mea doar lucruri
deşarte, iar mama pentru că socotea că însuşirea învăţăturii obişnuite a
vremii nu numai că n-avea cum să-mi strice, dar putea chiar să-mi fie de
oarecare ajutor ca să ajung la tine 21 .
Acum, când îmi amintesc cât pot de bine, presupun că acestea erau firea şi
gândurile părinţilor mei. Pot spune chiar că îmi dădeau frâu liber la joc mai
mult decât ar fi îngăduit o severitate potrivită; mă lăsau să mă risipesc în voia
feluritelor patimi. Din toate acestea se ridica o ceaţă groasă care-mi acoperea
privirile, ascunzându-mi, Dumnezeul meu, strălucirea senină a adevărului
tău, şi nedreptatea mea se dădea pe faţă chiar din grăsimea mea 22 .