Occidentul romanesc nr 128 - editia decembrie 2021

Turism DECEMBRIE
2021 15
Gabriela Căluţiu Sonnenberg
(Spania). Economist, scriitor și
jurnalist, promotor de cultură,
traducător. Senior Editor în cadrul
redacției OR.
Nu departe de Valencia,
străjuită de țărmul
Mediteranei și de lanuri de
orez, îmbrățișată de râurile
Turia și Jucar, se întinde
o suprafață de apă dulce de
o frumusețe aproape ireală:
Albufera, cel mai întins lac
de apă dulce al Spaniei. Lacul
supradimensional are o
rază de circa 6 kilometri iar
ocolul lui în barcă motorizată
durează aproximativ trei
ore și jumătate.
Punctul său cel mai luminos,
în care reflecțiile apei
sclipesc orbitor, se găsește
undeva aproape de centru.
Localnicii îi spun simplu
lluent iar poeții arabi l-au
supranumit „oglinda soarelui
pe pământ”. Mai ales în sezonul
rece, când se practică
inundarea artificială a canalelor,
tabloul razelor care se
strâng în mănunchi în jurul
acelui punct central exercită
o atracție de-a dreptul hipnotică.
Cunoscut drept paradis al
păsărilor migratoare și îndrăgit
ca destinație de sfârșit de
săptămână, Parcul Național
Albufera, este situat la numai
11 kilometri sud de metropola
Valencia. Drumul
într-acolo este el însuși o
delectare, fiind punctat de
cărări care șerpuiesc printre
dune idilice și crânguri de
pini. Potrivit informațiilor
furnizate de istoriograful-geograf
grec Strabon și de poetul
latin Avienus, mlaștina
aceasta a existat încă de pe
vremea dominației Imperiului
Roman, când ocupa o
suprafață de zece ori mai extinsă
decât acum, ajungând
la circa 30.000 de hectare.
Depunerile de aluviuni transportate
de-a lungul anilor de
cele două râuri care se varsă
aici în mare au făcut posibilă
apariția acestei mări în miniatură.
Valoarea ei peisagistică
inegalabilă este dublată
de o importanță economică
deloc de neglijat: este una
dintre cele mai mari zone de
cultură a orezului de pe continentul
european. Într-atât
de prielnice sunt condițiile
climatice și de relief în
Albufera, încât a fost nevoie
de reglementări speciale din
partea guvernanților, menite
să tempereze elanul agricultorilor
localnici hotărâți să
asaneze suprafețe tot mai
mari din balta „lor” fertilă.
Astăzi, Albufera este declarată
Zonă Umedă cu Valoare
Internațională, beneficiind de
legi care o protejează și îi garantează
echilibrul ecologic.
Orezului atotprezent îi
datorăm una dintre cele mai
clasice „invenții” gastronomice
spaniole: vestita paella
valenciana. Legenda spune
că rețeta ei n-a fost rodul
unei căutări țintite, ci mai
degrabă o simplă întâmplare:
surprinși de foame la câmp,
în jurul focului, țăranii au
pus la fiert în apă de mare ce
le-a fost mai la îndemână. De
la orezul și rădăcinile leguminoaselor
specifice huertei
valenciene, mergând până la
pești, melci, crustacee, ba
chiar și șerpi, aromatizate și
colorate viu de șofranul din
pistilul brândușelor, și terminând
cu carnea păsărilor
care se mai agățau prin uluci,
toate ingredientele s-au completat
în armonie, culminând
cu un pahar de vin pritocit în
podgoriile din apropiere...
Rezultatul: o adevărată poezie
culinară!
La ora actuală, orezul din
varietatea bomba este protagonistul
a nu mai puțin de o
sută de specialități. Printre
cele mai gustoase se numără
și variațiunile all i pebre
(țipar în sos), espardenyá
(batog cu boia), torrá (frigare)
sau llobarro a la sal
(biban copt în sare).
Orășelul Sueca – un fel
de mini-capitală locală - celebrează
în prima jumătate a
lunii septembrie Sărbătoarea
Orezului. Zgomotoasa
Fiesta del Arroz cuprinde în
programul ei variat concursuri
culinare de paella, salve
de împușcături asurzitoare și
fanfare duduitoare, așa cum
îi stă bine oricărei solide
sărbători populare spaniole
tipice.
După turism și gastronomie,
sursa de venituri clasică
a localnicilor este pescuitul.
Satul cel mai cunoscut pentru
practicarea acestei îndeletniciri
seculare este El Palmar,
un cătun pescăresc idilic situat
în mijlocul lacului. Pe
insula pe care este așezat se
poate ajunge traversând trei
canale navigabile, urmând
un drumeag încadrat de
grădini de zarzavaturi și de
tufișuri de leandri.
Tradiția profesiunii de
pescar din Albufera coboară
înapoi în timp până în Evul
Mediu. Mai exact în anul
1250, când regele Iacob I.
al Aragonului (în castiliană
Jaime el Conchistador) a garantat
primelor familii stabilite
aici dreptul de a pescui
în zonă.
Conform tradiției, prioritatea
la exploatarea resurselor
piscicole se acordă în
mod democratic, în plenul
ședințelor comunității de
Albufera valenciană
pescari, după criterii vechi
de când lumea. Pentru a
deține un redolí – loc fix în
care este permisă aruncarea
năvoadelor – trebuie să fii
născut în satul El Palmar
ca fecior de pescar și să fii
căsătorit, sau măcar să fi
împlinit vârsta de 22 de ani.
El mornell, nada cu care se
prind țiparii este scufundat
în apă pe locul unui redolín
și are o formă standardizată,
semănând cu o pâlnie. Toate
redolíns se trag la sorți o dată
pe an, în a doua duminică a
lunii august.
Dar mai întâi, în cea dintâi
săptămână a lunii lui cuptor,
se formează o procesiune
neobișnuită: un șirag pe apă,
la care participă peste 100
de bărci! Este vorba despre
S ărbătoarea lui Hristos, protectorul
Sănătății. În frunte cu
barca în care este transportată
statuia Mântuitorului, întreaga
suflare a Albuferei adunate
în mijlocul lacului îngenunchează
atunci în rugăciune.
În fundal, soarele apune deasupra
capetelor credincioșilor
ca-ntr-un tablou celest, învăluind
participanții într-o lumină
magică, lăsându-i parcă
să leviteze suspendați între
cer și pământ...
Limba de uscat care desparte
Albufera de Mediterană
se întinde pe o lungime de
zece kilometri și are o lățime
de un kilometru. Poartă numele
de Dehesa del Saler
(tradus aproximativ Pășunea
Sărății). Deși e compusă cu
precădere din nisip acumulat
în dune fixe sau mișcătoare
(span. malladas) și din plaje,
pășunea este acoperită de o
vegetație abundentă. E drept,
vremurile în care „în cer nu
mai era loc de păsări, iar
apa era neîncăpătoare pentru
atâția pești” - după cum
asigura cronicarul Gaspar
Aguilar în anul 1599 - țin
de domeniul trecutului, dar
varietatea și abundența florei
și faunei actuale rămân
remarcabile pentru standardele
noastre moderne.
Frecvenți sunt nuferii, pinul
alb, mirtul, stejarii pitici,
scaieții multicolori. În apă
înoată crabi și diverși pești
din specii endemice. Văzduhul
și oglinda apei sunt brăzdate
de un număr neobișnuit
de mare de rațe aparținând
celor mai diverse rase, cum
sunt cea mandarină, pochard,
sălbatică, regală, domestică
sau comună. Nu lipsesc nici
nagâții și becaținele, stârcii,
cormoranii, pelicanii și multe
alte păsări migratoare, unele
dintre ele aparținând speciilor
pe cale de dispariție.
Revenind la elementul definitoriu
al zonei, orezul, este
bine de știut care este cel mai
potrivit moment pentru o incursiune
la fața locului. Cine
dorește să-l vadă întinzânduși
tulpinile fragile, de culoare
verde-crud, din apa limpede,
poate vizita Albufera la finalul
primăverii, de preferință
în luna mai. În schimb, în iulie
și august zona se transformă
într-un lan auriu imens,
care se leagănă în vânt, purtând
la mari distanțe îmbătătoare
miresme de spice.
Mai apoi, în septembrie,
se poate asista la recoltă iar
și mai târziu, la întâi noiembrie
se coboară zăgazurile,
permițându-se acumularea
apei în canale (operațiunea
poartă numele perelloná).
Momentul este propice unei
excursii cu barca, care garantat
se va înscrie în palmaresul
celor mai frumoase
amintiri ce se pot tezauriza
pe meleaguri iberice.
Foto: actiobirding.com