teoria si metod antr

Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca

Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport

Alin Baciu

BAZELE GENERALE ALE

ANTRENAMENTULUI

SPORTIV

NOTE DE CURS PENTRU STUDENŢI

CLUJ NAPOCA

Conţinut:

Conceptul de sport – subsistemele sportului, clasificarea sporturilor

Antrenamentul sportiv – definiţie

Structura capacităţii de performanţă sportivă.

Obiectivele şi principiile antrenamentului sportiv.

Efortul, oboseala şi odihna în antrenament.

Selecţia şi orientarea în sport.

Mijloacele şi metodele antrenamentului sportiv.

Conţinutul antrenamentului sportiv.

Calităţile motrice condiţionale.

Calităţile motrice coordinative.

Periodizarea antrenamentului sportiv şi inducerea formei sportive.

Competiţia sportivă, pregătirea pentru competiţie.

1

CURS NR. 1

CONCEPTUL DE SPORT, SUBSISTEMELE SPORTULUI, CLASIFICAREA

SPORTURILOR, TEORIA ŞI METODICA ANTRENAMENTULUI SPORTIV

Cuvântul englezesc “sport” vine din latinescul “deportare”, care însemna “a te distra”,

“a te amuza”. În secolul al XIV-lea, în Anglia expresia “to sport”. În secolul al XIX-lea,

datorită în special lui Thomas Arnold, se cristalizează conceptul de sport: acela de competiţie

ludică care procură plăceri specifice dar, de asemenea, întotdeauna şi “… o formare corporală

şi morală, sau, mai exact, o formare morală prin una corporală” (Bernard, 1989).

M. Bernard (1989) consideră că este mai adecvată o definiţie ca cea oferită de G.

Magnane, tocmai pentru că este neutră la judecăţi valorice şi surprinde mai complex

fenomenul sportiv: “O activitate de loisir unde dominant este efortul fizic …, practicată întrun

mod competitiv, comportând reguli şi instituţii specifice şi susceptibilă de a se transforma

într-o activitate profesională”.

Sportul – cu precădere sportul de performanţă - a devenit un fenomen social. Alături de

educaţie fizică şi turism sportul cu cele trei ipostaze ale lui, constituie un fenomen social, cu o

activitate concretă, cel al exerciţiilor fizice.

Fenomenul de practicare al exerciţiilor fizice uimeşte prin varietatea activităţilor (să

luăm de exemplu exerciţiul fizic al deficientului fizic sau al participantului la jocurile

paraolimpice şi cel al sportivului din sporturile extreme).

Omul ca fiinţă hipercomplexă, cu performanţe din ce în ce mai mari în toate domeniile

activităţii lui, nu putea eluda studiul ştiinţific al fenomenului sportiv. Biomecanica, fiziologia,

psihologia, pedagogia, lingvistica, ştiinţele exacte au contribuit la formarea unei tradiţii în

domeniul cercetării activităţilor sportive. În jurul anilor `60 ai acestui secol s-a considerat că

acest domeniu a dobândit o demnitate epistemică remarcabilă şi s-a instituţionalizat.

De-a lungul anilor acest domeniu a primit o serie de denumiri: Ştiinţa mişcărilor umane,

Kinantropologie, Gimnologie, Fiziopedagogie, Kinetica umană, Ştiinţa activităţilor corporale,

Kinesiologie umană ş.a.m.d.

Pentru simplificare şi într-un anumit mod simplificat convenţional termenul de „Ştiinţa

sportului” este justificat când în context avem sportul de performanţă şi de mare performanţă.

În fond performanţa umană este raportată în primul rând la capacităţile individului şi apoi

raportate la performanţele individului în raport cu semenii lui. (Roman, 2007)

A. Dragnea (1996) citându-l pe M. Epuran identifică 14 subdiscipline care servesc acest

domeniu şi care alcătuiesc un sistem complex:

2

filosofia sportului;

psihologia sportului;

sociologia sportului;

educaţia fizică adaptată (pentru persoanele cu disfuncţii);

fiziologia efortului sportiv;

istoria sportului;

managementul sportului;

medicina sportului;

pedagogia sportului;

informatica sportului;

politica sportului;

legislaţia sportului;

facilităţile şi echipamentul sportiv;

economia sportului.

Cu toate că nu fiecare din aceste ramuri de ştiinţe este la fel de strâns legată cu fiecare,

ele formează un fel de sistem, în sensul că au loc mereu împrumuturi de date concrete,

concepte, teorii şi metode.

SUBSISTEMELE SPORTULUI

În „Manifestul despre sport" Consiliul Internaţional pentru Educaţie Fizică şi Sport de

pe lângă UNESCO face diferenţieri între sportul de performanţă, sportul şcolar şi sportul în

timpul liber. În această triplă ipostază a sportului, elevul poate practica toate formele: în

şcoală în cadrul lecţiilor de educaţie fizică şi sportivă (cerc sportiv), sub îndrumarea

pedagogului; în lecţia de antrenament sub îndrumarea antrenorului în vederea obţinerii

performanţelor şi în timpul liber, în mod independent sau asistat de un mentor.

O. Grupe, citat de Mihai Epuran (1995) clasifică sportul în patru categorii:

sportul pentru tineret;

sportul pentru toţi;

sportul de competiţie;

sportul de înalt nivel (profesionist).

Revenind la competiţia sportivă care presupune obţinerea unui rezultat, constatăm că ea

se particularizează pentru fiecare ipostază a sportului:

3

în sportul pentru toţi competiţia se încheie odată cu victoria. Fiecare întâlnire are

oarecum o existenţă de sine stătătoare, chiar dacă se pot efectua clasamente sau decerna

premii;

în educaţia fizică, competiţia se încheie odată cu victoria, dar aici ea lasă urme în

perspectivă, prin valenţele educative (dezvoltarea biologică şi socializarea elevului);

în sportul de performanţă competiţia nu se limitează numai la obţinerea victoriei

din concursul respectiv, sportivul sau echipa sunt incluşi într-un sistem competiţional în care

toţi participanţii sunt adversari în timp (tur, retur, campionat, etc) şi în care au relaţii de

rivalitate directe sau indirecte. Acest ultim sistem generează o serie de demersuri specifice

atât în plan orizontal cât şi vertical, efectuate de sportivi şi staff-ul tehnic. Putem spune că, în

acest caz, competiţia se desfăşoară şi între concursuri.

Adrian Dragnea şi Silvia Mate-Teodorescu (2002) au elaborat o schemă a termenilor ce

derivă din noţiunea fundamentală sport:

S

P

O

R

T

Sport pentru

toţi

Sport de

performanţă

Sport

adaptat

Sport de întreţinere

Sport în timpul liber

Sport de familie

Sport pt. oameni aflaţi în condiţii speciale

Sport pt. vârstnici

Sport de elită

Sport pt. sportivii consacraţi

Sport pt. copii şi juniori

Sport extrem

Sport terapie

Sport adaptat de performanţă

4

CLASIFICAREA SPORTURILOR

Baza motorie a exprimării sportive sunt exerciţiile fizice. Din acest motiv clasificarea

sporturilor este precedată de o prezentare de ansamblu a criteriilor de clasificare a acestora.

Gh. Cârstea (1999) defineşte exerciţiul fizic drept „actul motric repetat sistematic şi

conştient în vederea îndeplinirii obiectivelor antrenamentului sportiv, fiind mijlocul

specific de bază". Exerciţiul fizic trebuie delimitat de un act motric obişnuit din viaţa

cotidiană, productivă.

Actul motric sau „gestul motric" are la bază o intenţie deliberat concepută, se poate

repeta sistematic după reguli metodice precise şi influenţează atât sfera biologică (cu

precădere) cât şi sfera spirituală, psihică.

Sistemele de educaţie fizică şi sport clasifică exerciţiile fizice după criterii ca:

finalitatea exerciţiului;

globalitatea exerciţiului;

localizarea muşchilor solicitaţi.

Dragnea (1992) clasifică exerciţiile fizice în trei categorii:

a) Exerciţii pentru pregătire generală care: favorizează dezvoltarea multilaterală,

dezvoltă calităţile motrice de bază, lărgirea bagajului de deprinderi motrice ale sportivilor,

favorizând transferurile pozitive de deprinderi;

b) Exerciţii cu caracter mixt sau intermediar, care sunt constituite pe baza asemănării

cu caracterele spaţiale ale procedeelor tehnice, dar se deosebesc atât prin formă cât şi conţinut

de procedeele şi elementele de concurs (Exemple: sărituri în înălţime prin procedee

necompetiţionale; alergări pe distanţe mai mici decât cele de concurs; joc pe teren redus cu

număr redus de sportivi, cu reguli schimbate; la gimnastică exerciţii cu ajutor uman sau cu

aparate);

c) Exerciţii cu caracter specific, care însă nu se confundă strict cu ramura de sport

practicată. Aceste exerciţii sunt de apropiere pentru perfecţionarea tehnicii sau tacticii

(coordinative) sau de dezvoltare a capacităţii specifice de efort (condiţionale).

Renato Manno (1996) clasifică exerciţiile după următoarele structuri:

a) Structura mişcării, este determinată prin intermediul parametrilor cinematici şi

dinamici, care pot fi deduşi din efortul competiţional în comparaţie cu efortul de antrenament.

(Asemănarea mai mare sau mai mică a exerciţiului cu concursul îl clasifică în exerciţiu

5

simplu, special sau de competiţie; se pot astfel să defini modele biomecanice ale performanţei

şi ale pregătirii)

b) Structura încărcăturii, se bazează pe analiza reacţiilor interne provocate de

încărcătură în condiţii de competiţie şi antrenament. Aceste reacţii se referă la procesele

metabolice implicate şi la efectele de adaptare ale exerciţiilor efectuate. Ele pot fi sintetizate

în:

exerciţii cu efort predominant anaerob-alactacid;

exerciţii cu efort predominant anaerob-lactacid;

exerciţii cu efort predominant mixt (aerob-anaerob);

exerciţii cu efort predominant aerob;

exerciţii cu efort predominant plastic (anabolic);

c) Structura topografică, priveşte analiza intervenţiilor musculare care se dezvoltă pe

baza datelor biomecanice descrise anterior. Studiul se poate efectua cu ajutorul

electromiografiei.

d) Structura situaţională, care desemnează o orientare a elementelor situaţiei tehnicotactice.

Aceste elemente nu pot fi definite cu maximă obiectivitate, dar joacă un rol important

în obţinerea performanţelor. Nivelul de previzibilitate poate fi condiţionat de următoarele

elemente:

elemente cunoscute aplicate;

elemente cunoscute prin anticipaţie, cu alegere, necunoscute (învăţarea

unei combinaţii, repetarea unei tehnici, sparing-partener condiţionat în

box);

elemente necunoscute de aplicat;

condiţii psihologice ale situaţiei (realizarea unui obiectiv propus în situaţii

variate de stres psihic, condiţii diferite).

Pornind de la analizele efectuate după aceste criterii, exerciţiile de antrenament pot fi

împărţite în:

exerciţii generale (care nu au asemănare directă cu prestaţia sportivă);

exerciţii specifice (de iniţiere şi dezvoltare)

exerciţii competiţionale (reproducerea efectivă sau simultană a condiţiilor

probei oficiale, având la bază stimulentul determinant care constituie

componenta agonistică).

6

Gheorghe Cârstea (1999) propune clasificarea exerciţiilor fizice după scopurile

educative urmărite:

a) după ponderea asupra dezvoltării unor segmente-grupe musculare: exerciţii

pentru trunchi, spate, membre superioare, membre inferioare, etc.;

b) după poziţia faţă de „aparate": exerciţii fizice la aparate, cu aparate, pe aparate;

c) după influenţa asupra dezvoltării calităţilor motrice: exerciţii pentru dezvoltarea

vitezei, îndemânării, rezistenţei, forţei, a calităţilor motrice combinate şi complexe;

d) după influenţa asupra componentelor antrenamentului sportiv: exerciţii pentru

pregătirea tehnică, tactică, fizică;

e) după caracterul succesiunii mişcărilor componente: exerciţii fizice ciclice, aciclice

şi combinate;

f) după natura efortului fizic: exerciţii fizice statice, dinamice şi combinate. Aceste

tipuri de exerciţii sunt folosite cu precădere pentru dezvoltarea forţei, care ocupă locul central

în dezvoltarea aptitudinilor motrice. Pe lângă articulaţii şi pârghii osoase, muşchiul ocupă

poziţia centraală în cadrul acestor exerciţii, prin capacitatea lui de contractare şi întindere.

Dacă analizăm modul în care se realizează contracţia musculară în cadrul exerciţiilor putem

deosebi următoarele tipuri de exerciţii:

exerciţii izometrice utilizate în exerciţiile fizice statice (nu se modifică

distanţele dintre capetele musculare);

exerciţii izotonice concentrice (exerciţii fizice dinamice în care muşchiul

se scurtează);

exerciţii izotonice excentrice (exerciţii fizice dinamice în care muşchiul se

lungeşte);

exerciţii izotonice pliometrice (exerciţii fizice dinamice în care capetele

musculare se îndepărteaază după care se apropie în timp foarte scurt).

Acest tip de exerciţiu se mai numeşte „exerciţiu pliometric";

exerciţii combinate (exerciţii fizice cu combinaţii între contracţii

izometrice şi contracţii izotonice concentrice, excentrice sau pliometrice);

g) după intensitatea efortului fizic: exerciţii fizice maximale, submaximale, medii.

Forma exerciţiului fizic este dată de modul în care se succed mişcările componente

luându-se în considerare următoarele elemente:

direcţia mişcării

7

amplitudinea mişcării (cm, m sau grade), adică lungimea drumului (de obicei

exprimată prin mărimea unui arc de cerc) între poziţiile extreme ale unui

segment sau corp care oscilează, se mişcă;

tempoul, adică viteza de succesiune a actelor motrice sau a acţiunilorr

motrice, se exprimă prin spaţiul parcurs pe unitate de timp S/T sau prin număr

de repetări pe unitate de timp N/T şi reprezintă un raport sau coeficient;

ritmul (cadenţa) reprezintă numărul de repetări a actelor motrice pe parcursul

unei execuţii îndelungate şi uniforme;

sistemul de dispunere faţă de adversari şi parteneri;

durata, adică intervalul de timp în care se desfăşoară un act motric sau o

succesiune de acte motrice de aceeaşi natură sau de natură diferită;

viteza de execuţie.

Criterii de clasificare ale sporturilor - în funcţie de efectul lor fiziologic, propus de

Monte (citat de R. Manno, 1996) (instrument pentru selectarea mijloacelor de antrenament)

exerciţiile se pot clasifica în:

a) activităţi sportive cu efect predominant şi masiv anaerob, cu durata cuprinsă între

10 secunde şi 1 minut (atletism, sprinturi scurte, ciclism 20 m., nataţie 100 m., 200 m., patinaj

viteză, slalom schi);

b) activităţi sportive cu efect predominant aerob, cu o durată mai mare de 3 minute

(atletism marş, nataţie 400 m., 800 m., patinaj fond, schi fond, ciclism şosea, caiac-canoe,

canotaj 2000 m.);

c) activităţi sportive cu alternanţa proceselor aerobe-anaerobe (lupte, judo, baschet,

box, volei, handbal, polo, rugby, hochei, fotbal, tenis);

d) activităţi sportive bazate pe putere şi îndemânare:

pe bază de forţă (haltere);

pe bază de impulsie (atletism greutate, disc, ciocan, suliţă);

pe bază de propulsie (atletism 100 mp. 110 mg. Bob frânare, ciclism viteză,

atletism înălţime, săritura în lungime);

activităţi bazate pe îndemânare cu intervenţia grupelor musculare importante

(patinaj artistic, gimnastica ritmică şi artistică, schi alpin, sărituri în apă, scrimă);

activităţi bazate pe îndemânare cu intervenţia musculaturii în scop direcţional şi

postural (echitaţie, pilotaj bob, tir cu arcul);

8

activităţi bazate pe îndemânare cu intervenţia redusă a musculaturii (tir, cârmaci

la canotaj, talere).

Matveev, citat de R. Manno (1996), propune următoarea clasificare a exerciţiilor

competiţionale:

a) exerciţii monostructurale: exerciţii de forţă, viteză şi rezistenţă în deplasări ciclice;

exerciţii cu deplasări ciclice cu putere submaximală şi deplasări cu putere medie;

b) exerciţii polistructurale (cu formă variabilă în funcţie de condiţiile competiţiei).

Apar în jocurile sportive şi sporturile de contact (box, lupte, judo, karate);

c) ansambluri complexe de exerciţii competiţionale: ramuri sportive duble şi multiple

cu conţinut fix sau conţinut periodic (patinaj, schi alpin) sau ramuri neomogene (decatlon,

pentatlon modern, triatloane, poliatloane moderne), gimnastică ritmică, acrobatică, sportivă,

patinaj, sporturi extreme.

O ultimă clasificare:

a) sporturi de prestaţie – bazate pe dezvoltarea maximă a aptitudinilor condiţionale

(forţă, rezistenţă şi parţial viteză) şi a mecanismelor metabolice. Tehnica de execuţie este în

general stereotipă, cu competiţii în condiţii standardizate (haltere, sărituri, aruncări în atletism,

ciclism pistă, fond, semifond, nataţie, canotaj, canoe);

b) sporturi de situaţie – se bazează pe caracterul imprevizibil al situaţiei, datorat

prezenţei unui adversar. Abilităţile tehnice şi tactice îndeplinesc un rol predominant (sporturi

de luptă, jocuri sportive colective şi individuale);

c) sporturi tehnico-combinative – se bazează pe execuţia cât mai elegantă şi mai

sugestivă a unui număr de figuri în care arbitrul are un rol determinant. Controlul motor

constituie factorul determinant (gimnastică, patinaj artistic);

d) sporturi la ţintă mobilă şi fixă - talere, tir cu arma, tir cu arcul;

e) sporturi extreme, riscante.

TEORIA ŞI METODICA ANTRENAMENTULUI SPORTIV

Ştiinţa sportului face parte din familia ştiinţelor de graniţă, este un domeniu aparte al

ştiinţei activităţilor fizice şi sportive şi reprezintă expresia conceptuală a unei „însumări de

discipline ştiinţifice care abordează - din anumite puncte de vedere – domeniul nostru. Prin

complexitatea lui, acest domeniu se pretează foarte bine la o abordare multi şi

pluridisciplinară” (Cârstea, 1999).

9

În acest context a apărut necesitatea constituirii unei discipline ştiinţifice care să

reunească ideile specifice fenomenului sportiv, să elaboreze teorii şi norme specifice

pregătirii sportive, să generalizeze experienţa sportivă pozitivă acumulată în diferite ramuri de

sport, să emită ipoteze, să prospecteze dezvoltarea ulterioară a antrenamentului sportiv.

Această nouă disciplină ştiinţifică este ”teoria şi metodica antrenamentului sportiv”.

Definiţe: „Teoria şi metodica antrenamentului sportiv este o disciplină ştiinţifică

de graniţă care accelerează, interpretează şi prospectează activitatea de antrenament

sportiv în vederea stabilirii legităţilor şi mijloacelor prin care se obţine performanţa

sportivă”. (Roman, 2007)

Teoria şi metodica antrenamentului sportiv îndeplineşte cerinţele impuse de

metodologia ştiinţei şi anume:

posedă un domeniu propriu de cercetare şi prospectare constituit;

posedă principii proprii de cercetare izvorâte din studierea îndelungată a procesului de

antrenament, a programării şi dirjării efortului;

foloseşte metode de cercetare specifice educaţiei fizice şi sportului, adaptându-le

creator cerinţelor antrenamentului sportiv;

dispune de un ansamblu de cunoştinţe specifice, ştiinţifice, pe care le-a sistematizat şi

pe baza cărora emite noi ipoteze pentru cercetare şi dezvoltare (Dragnea, 1996).

Teoria şi metodica antrenamentului sportiv este o disciplină cu un înalt grad de

generalizare şi nu poate răspunde integral exigenţelor particulare ale diverselor probe

sportive. Cu acest domeniu se ocupă teoria şi metodica antrenamentului în ramura de sport

particulară, unde se aplică în mod particular şi individualizat, cunoştinţele generale.

Teoria şi metodica antrenamentului sportiv are ca direcţii prioritare:

elaborarea planurilor de antrenament;

enunţarea principiilor antrenamentului;

creşterea caracterului pedagogic al procesului de antrenament.

Domeniul de activitate al acestei discipline ştiinţifice are următoarele direcţii de studiu şi

cercetare:

noţiunile fundamentale din domeniu;

efortul în antrenamentul sportiv;

mijloacele antrenamentului sportiv;

metodele antrenamentului sportiv;

principiile antrenamentului sportiv;

componentele antrenamentului sportiv;

10

Metodica antrenamentului sportiv abordează următoarele probleme principale:

legătura principalelor componente ale antrenamentului sportiv cu efortul;

determinarea, dirijarea, şi dinamica efortului în antrenament şi competiţie;

perioadele şi structurile antrenamentului sportiv în corelare cu forma sportivă;

proiectarea procesului instructiv-educativ în antrenamentul sportiv;

selecţia şi pregătirea sportivă la copii;

evaluarea în antrenamentul sportiv

resurse materiale necesare procesului antrenamentului sportiv;

modelarea procesului antrenamentului sportiv.

Dacă obiectivul principal al Teoriei şi metodicii antrenamentului sportiv este

formarea unei capacităţi de performanţă pentru concurs (competiţie), este necesară şi o teorie

care să faciliteze aplicarea lor în condiţii optime în concursurile la care participă sportivul –

teoria competiţiei sportive.

Obiectivul principal al teoriei competiţiei sportive este formarea capacităţii

subiecţilor (antrenori şi sportivi) de a aplica în situaţii concrete principiile, metodele şi

mijloacele antrenamentului sportiv. Este evident că nu putem eluda unitatea dintre

antrenament şi competiţie tocmai pentru că sistemul unitar al ştiinţei sportului delimitează

complexe relativ independente ale pregătirii sportive:

pregătirea condiţională;

pregătirea tehnicii sportive;

pregătirea tacticii sportive;

pregătirea psihică pentru antrenament şi concurs.

Aceste componente principale pot genera relaţii de favorizare sau de limitare a

performanţei din competiţie. Cum se produc aceste procese de limitare sau de întărire a

performanţei în competiţie? Antrenamentul fără competiţie îşi pierde valoarea pentru sportiv

pentru că pregătirea eficace îşi dezvăluie valenţele de succes în competiţie.

Definiţie: „Teoria competiţiei este disciplina ştiinţifică de graniţă care canalizează şi

sintetizează căile de utilizare a capacităţii de performanţă dobândite în antrenamentul

sportiv în vederea obţinerii succesului în concurs”. (Roman, 2007)

A treia subramură a ştiinţei sportului este teoria refacerii după efort. Alături de primele

discipline, aceasta constituie o disciplină de graniţă cu ample rezonanţe în disciplinele

medico-sportive. Refacerea după efort este procesul de reabilitare a capacităţilor de efort ale

sportivului, cel puţin până la nivelul aflat înainte de efectuarea antrenamentului sau

competiţiei. Pentru a cunoaşte şi a aplica înţelege demersurile corecte pentru refacerea după

11

efort este necesară înţelegerea semnificaţiei „supracompensării”, fenomen care face obiectul

TMAS. Refacerea după efort nu trebuie confundată cu recuperarea după efort, care se

efectuează după stări şi situaţii patologice cauzate de efortul iraţional sau accidentarea

sportivului.

12

CURS NR. 2 - STRUCTURA CAPACITĂŢII DE PERFORMANŢĂ

Scopul principal al pregătirii sportive este dezvoltarea capacităţii de

performanţă. Aceasta are o structură complexă în care sunt prezenţi factori biologici şi

psihologici, integraţi sociali, cu scopul obţinerii unor performanţe sportive. Pentru a surprinde

şi a evidenţia interacţiunile sistemice a factorilor implicaţi în structura sa, studiul capacităţii

de performanţă, trebuie realizat din perspectivă operaţională.

Capacitatea de performanţă în domeniul sportiv poate fi considerată „rezultatul

interacţiunii operaţionale a unor sisteme biopsihoeducogene, concretizată în valori

recunoscute şi clasificate pe baza unor criterii elaborate social-istoric. Este manifestarea

complexă a disponibilităţilor (a integralităţii) individului, materializată în valori obiective sau

obiectivate în puncte, locuri, clasamente, goluri marcate, kilograme ridicate, drepturi câştigate

(promovări) etc. Performanţa sportivă este o valoare biopsihosocială realizată în cadrul unor

competiţii oficiale, ca rezultat al unei capacităţi determinate pe baza unor criterii sau baremuri

riguros stabilite.” (Adrian Dragnea (1996, pag.62)

În concepţia lui H. Pieron, 1957, citat de A. Dragnea (1996, pag. 61) – “termenul

capacitate desemnează cu precădere posibilităţile de reuşită ale indivizilor, ca sarcini în

exercitarea profesiunii”. În continuare, acelaşi autor sintetizează: „Capacitatea este o

rezultantă plurifactorială determinată de aptitudini, de gradul de maturizare a personalităţii, de

învăţare, de exerciţiu. Ea poate constitui obiectul unei evaluări directe, sub rezerva de a-l pune

la încercare pe cel a cărui capacitate vrem să o cunoaştem. Este condiţionată de o aptitudine

pe care o relevă indirect, dar depinde de condiţii prealabile între care gradul de maturaţie -

sau, în sens invers, de involuţie - al formaţiei educative sau al învăţării şi exerciţiului”.

Informaţia de orice natură, convergentă spre creşterea capacităţii omului de a efectua efortul

sportiv, are un puternic caracter formativ.

Noţiunea de performanţă sportivă constituie esenţa dezideratelor din lumea sportului

şi se referă în mod special la acest domeniu. Ea poate reprezenta un rezultat valoros

individual sau colectiv, obţinut într-o competiţie sportivă şi exprimată în cifre absolute, după

sistemul baremurilor oficiale sau prin locul ocupat în clasament. Realizarea unei anumite

performanţe sportive poate constitui motivul fundamental al întregii activităţi de pregătire şi

participare la competiţie.

Adrian Dragnea (1996, pag. 61) consideră că “performanţa sportivă poate fi definită

ca o valoare bio-psiho-socială realizată în cadrul unei competiţii oficiale, ca rezultat al unei

13

capacităţi multiplu determinate şi apreciate pe baza unor criterii sau baremuri riguros

stabilite”.

Autorii A. Dragnea şi Silvia Mate-Teodorescu (2002) arată că performanţa sportivă

„desemnează atât procesul cât şi rezultatul unei acţiuni care din punct de vedere normativ

reprezintă măiestria, îndeplinirea unei sarcini cât mai bine posibil, fiind dependentă de

interrelaţia factorilor endogeni (predispoziţii, aptitudini) cu factorii exogeni (ambientali),

exprimaţi în calitatea procesului de antrenament, condiţii motrice şi de însuşire, nivelul

motricităţii şi influenţei factorilor sociali".

Sintagma „capacitate de performanţă” (nu se aplică numai în domeniul activităţii

sportive) se exprimă în complexul de raţiuni care condiţionează succesul sau eşecul:

competiţie;

motivaţie;

luptă;

evaluare;

autoevaluare;

recompensă;

competenţă;

abandon (dramatic);

retragere (încetarea activităţii).

Putem defini capacitatea de performanţă în următorii termeni: „interacţiunea

valorilor biopsihoeducogene ale unui individ şi concretizarea lor pe baza unor criterii,

reguli cu caracter social, exprimate prin ierarhizări ale punctelor acumulate, obiective

marcate, kilograme ridicate sau promovări”.

Performanţa sportivă, în accepţiunea actuală a teminologiei de specialitate are o

valoarea istorică şi reprezintă rezultatul deosebit de bun obţinut de cineva într-o întrecere

sportivă. Nevoia de întrecere şi afirmare există în fiecare şi aşteaptă să fie valorificată. În

zilele noastre performanţa sportivă ocupă un loc important în mentalităţile colective. Nivelul

performanţelor sportive creşte în relaţie directă cu nivelul de cultură şi civilizaţie al omenirii.

Activitatea umană este o activitate supusă emulaţiei, autodepăşirii, este o activitatea

performanţială.

Performanţa sportivă, individuală sau colectivă, se obţine într-o competiţie care se

desfăşoară după un regulament bine precizat şi se exprimă printr-un rezultat, loc sau scor care

realizează o evaluare ierarhică a competitorilor.

14

Încercările de a modela performanţa din diferite puncte de vedere, sunt extrem de utile

pentru cei angajaţi în realizare ei practică. Datorită complexităţii şi diversităţii fenomenului

performanţial, abordările unice sunt greu de realizat şi nu ar deschide toate căile pentru

maximizarea valorii ei.

Structura sistemică a capacităţii de performanţă

Creşterea capacităţii de performanţă este scopul principal al procesului de pregătire

sportivă. În anii `70 a apărut conceptul de „antrenament total” care avea în vedere dezvoltarea

completă a individului şi echipei, în cazul jocurilor sportive. Acest concept porneşte de la

ideea că „maximizarea performanţei nu se poate obţine fără maximizarea personalităţii

sportivului” (M.Epuran,1990, pag.70). Antrenamentul total înseamnă includerea alături de

antrenamentul propriu-zis (pregătirea fizică, pregătirea tehnică, pregătirea tactică, pregătirea

teoretică, pregătirea psihică, pregătirea artistică şi refacerea) a antrenamentului mental,

antrenamentului de psihoreglare şi antrenamentului invizibil.

În ultimii ani tot mai mulţi specialişti consideră că pregătirea psihologică este mai mult

decât o componentă a antrenamentului, ea constituind de fapt fundamentul procesului de

pregătire sportivă (A. Dragnea, 2002, pag.87, M.Epuran 2001, pag. 48).

Pentru a respecta conceptul de abordare sistemică, singura care poate oferi

posibilităţi de acţionare corespunzătoare în procesul de antrenament, studiul structurii

capacităţii de performanţă trebuie să se realizeze din perspectivă integrativ operaţională, ca

rezultat al acţiunii sistemice a factorilor implicaţi.

Din această perspectivă cea mai operantă este abordarea lui Mihai Epuran, care a

studiat această problemă încă din anul 1979, revenind şi actualizând periodic conceptele

propuse.

M. Epuran, a pornit de la două postulate teoretice :

• omul realizatorul performanţei sportive, este un produs complex al factorilor biologici,

psihologici şi social-culturali;

• optimizarea proceselor instructiv educative de maturizare şi dezvoltare, depinde de

gradul de utilizare al datelor ştiinţelor de către educatori şi antrenori.

Din perspectiva acestor postulate Mihai Epuran, desprinde patru factori globali,

implicaţi într-o interrelaţie funcţională: aptitudinile, atitudinile, antrenamentul şi

ambianţa. Această structură este cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea celor

„4 A”. (M. Epuran, 1990, pag. 38)

15

Preluând acest punct de vedere, Adrian Dragnea (1996, pag. 63) consideră că există

două grupuri de factori determinanţi ai capacităţii de performanţă:

• un grup al factorilor interni, care cuprinde aptitudinile, atitudinile, caracteristicile

activităţii funcţionale şi structuri corporale;

• al doilea grup de factori, constituit din ambianţă în structura căreia intră antrenamentul

şi competiţia, ca mediu socio-educativ special, mediul socio-educaţional şi mediul

natural prin factorii fizici şi chimici.

Acelaşi autor consideră capacitatea de performanţă ca un vector, rezultat al

intercondiţionării celor patru factori sintetici, la care se adaugă şi alţii mai îndepărtaţi, fără

ca acţiunea lor să fie directă, cum sunt factorii religioşi sau tradiţiile. (A Dragnea, 2002,

pag.88). Privind astfel, acelaşi autor este de părere că antrenamentul poate fi inclus în

„ambianţă” ca factor de modelare a personalităţii şi de formare a atitudinilor favorizante

practicării sportului.

Un colectiv de autori germani (Schon, Ress, 1993) a încercat să identifice problemele

cheie de structurare a capacităţii de lungă durată la nivel individual:

capacitatea de mărire a vitezei de execuţie în condiţii aerob-anaerobe şi de

concurs;

un nivel înalt al efortului până la nivelul limită al capacităţii individului;

un nivel ridicat al capacităţii de refacere după efort;

capacitatea de mobilizare maximă a potenţialului individual psiho-motor în

antrenament şi concurs;

o tehnică de execuţie eficientă, progresivă şi regulamentară, cu economisirea

rezervelor energetice;

abilităţile specializate din punct de vedere motor bine conturate – forţă în regim

de viteză, rezistenţă în regim de viteză şi forţă, rezistenţă specifică (musculară, locală,

dinamică) în regim de viteză şi îndemânare, mobilitate articulară, supleţea musculară,

agilitatea;

capacitate mărită de autoapreciere şi autocontrol, de autoconducere, de curaj şi

disponibilităţi pentru riscul efortului;

eficienţa maximă a „antrenamentelor de legătură” în perioadele de tranziţie în

etapele stadiale ale performanţei;

folosirea permanentă a tehnicilor de evaluare pentru a permite controlul evoluţiei

pe termen lung al sportivului şi al diagnosticului (predicţia) evoluţiei;

16

elaborarea unor condiţii cadre manageriale eficiente pentru activitatea de

performanţă.

Sinteza acestor structuri este elaborată în mod strălucit de Mihai Epuran (1990). Din

perspectiva autorului capacitatea de performanţă este determinată de patru factori globali

sintetici (cei „4A” ai capacităţii de performanţă) aflaţi într-o interrelaţie funcţională:

1. aptitudinile;

2. atitudinile;

3. antrenamentul;

4. ambianţa.

Aptitudinile

Definiţie: Aptitudinile sunt sisteme de procese fizice şi psihice organizate în mod

original pentru efectuarea cu rezultate înalte a activităţii (Dragnea , 1996).

În psihologie aptitudinile sunt clasificate în aptitudini generale şi aptitudini speciale.

Aptitudinile sportivului sunt considerate aptitudini speciale. În cadrul aptitudinilor

sportive există aptitudini sportive generale şi aptitudini sportive specifice practicării unei

ramuri de sport. Categoriile de aptitudini (după M. Epuran şi A. Dragnea, 1996) sunt cele din

schema următoare:

17

APTITUDINI

Aptitudini generale

Aptitudini specifice

inteligenţă

memorie

atenţie

spirit de observaţie

Aptitudini sportive generale:

echilibru static şi dinamic

simţul orientării

coordonare

dorinţă de întrecere

percepţia mişcărilor

muzică

matematică

arte

tehnică

SPORT

Aptitudini sportive

ORT

Aptitudini sportive specifice:

simţul mingii

simţul porţii, coşului

simţul zăpezii, gheţii

aptitudinile psihomotrice specifice

ramurilor de sport

Atitudinile

Definiţie: „Comportamentul uman reprezentând o anumită concepţie faţă de realităţile

sau evenimentele lumii înconjurătoare”.

Atitudinile sunt primele elemente din structura personalităţii care cedează în faţa

persuasiunii.

În sport atitudinile sunt de trei forme:

atitudini cognitive;

atitudini afective;

atitudini conative (motorii).

18

Aceste trei forme de atitudini fundamentale ale omului sunt condiţionate de o motivaţie

care are o triplă determinare: biologică, psihologică şi socială. (Dragnea, 1996).

Ambianţa

Definiţie: „Mediu material, social sau moral în care trăieşte cineva sau în care se află

ceva”. Mediul în care se desfăşoară performanţa sportivă este un model de interacţiune cu

stimuli cu valori pozitive sau negative.

Ambianţa poate exista ca factor de amplificare sau de diminuare a capacităţii de

performanţă sportivă prin:

mediul social;

mediul de studii;

mediul sportiv;

familia.

Antrenamentul sportiv

Definiţie: „Proces pedagogic desfăşurat sistematic cu scopul obţinerii adaptării

organismului la eforturi psihofizice intense implicate la participarea la concursuri”

(Dragnea, 1996).

„Proces pedagogic desfăşurat sistematic şi continuu gradat, de adaptare a

organismului omenesc la eforturile fizice, tehnico-tactice şi psihice intense în scopul obţinerii

de rezultate înalte într-una din formele de practicare competitivă a exerciţiilor fizice”. (Nicu

Alexe, 1993)

Indiferent de multitudinea obiectivelor indicate în teorie, trei sunt principalele obiective

care sunt permanente:

pregătirea sportivilor pentru a participa cu succes la concursuri;

dezvoltarea la nivel maxim a capacităţii de performanţă într-o probă sportivă, întro

ramură sau grup de probe;

dezvoltarea personalităţii sportivului.

Tot mai mulţi antrenori vorbesc de antrenamentul total, ca fiind singurul în măsură să

dezvolte la nivel maxim capacitatea de performanţă. El este condus după cele mai noi cuceriri

ale domeniilor: medical, pedagogic, psihologic, în condiţii optime de mediu şi organizare.

19

Curs nr. 3 - EFORTUL FIZIC ÎN ANTRENAMENTUL SPORTIV

Efortul este „o conduită conativă de mobilizare, concentrare şi accelerare a

forţelor fizice şi psihice în cadrul unui sistem de autoreglaj conştient şi aconştient, în

vederea depăşirii unui obstacol, a învingerii unei rezistenţe a mediului şi a propriei

persoane”. (Paul Popescu-Neveanu, citat de A. Dragnea,1996)

Pentru efectuarea unui act motric este nevoie de consumarea unei cantităţi de energie

musculară şi nervoasă. Atunci când acest consum de energie este mare, datorită parametrilor

efortului depus, apare oboseala. Diminuarea sau înlăturarea oboselii se realizează prin

odihnă.

Relaţia dintre efortul fizic şi odihna este fundamentală în antrenamentul sportiv.

Această relaţie defineşte dozarea efortului.

Efortul fizic practicat sistematic în antrenamente are un efect pozitiv asupra

organismului şi a capacităţii de performanţă, numai dacă se respectă principiile metodice

ale antrenamentului. În caz contrar pot apărea efecte negative atât în obţinerea performanţei

cât şi asupra gradului de sănătate al sportivilor.

Specificitatea efortului fizic impus de practicarea unei ramuri de sport este

determinată de:

caracteristicile tehnicii şi tacticii

de prevederile regulamentare

de materialele de concurs

de condiţiile de mediu în care are loc concursul.

Modificările produse de efortul specific unei anumite discipline sportive la nivelul

corpului omenesc sunt evidente în timp, mai ales din punct de vedere morfologic.

Patologia indusă de efortul fizic din antrenamente se datorează în general conflictului

dintre procesele de solicitare şi posibilităţile de răspuns ale organismului. Această

patologie se manifestă imediat (forme acute) sau în timp (forme cronice) prin acumulări

cauzate de lipsa refacerii după efort sau după eforturi prea intense pentru gradul de

antrenament existent al sportivului.

Efortul fizic este un proces adaptativ desfăşurat pe mai multe direcţii, planuri, în

interiorul organismului uman (sistem muscular, energetic, transmitere şi prelucrare a

20

informaţiei, psihic). Aceste procese adaptative sunt determinate de mărimea efortului,

orientarea efortului şi caracterul efortului.

Mărimea efortului

După criteriul mărimii efortului, A. Dragnea (1996) citându-l pe Wells, eforturile se

pot clasifica după cum urmeză ( Wells, citat de A. Dragnea, 1996):

1. EFORT UŞOR, care la rândul lui cuprinde:

EFORTUL MIC:

Frecvenţa cardiacă) < 100/min.

Nivelul de metabolism

consum O 2 într-un minut de efort =750 ml/min.

consum energetic într-un minut de efort = 4 Kcal/min.

Ventilaţia pulmonară = 20 l/min.

Frecvenţă respiratorie) < 14 min

Acidul lactic acumulat faţă de repaus este normal

Timpul de menţinere al efortului este de peste 8 ore pe zi;

EFORT MODERAT

Frecvenţa cardiacă) < 120/min.



consum energetic într-un minut de efort = 7,5 Kcal/min.



Acidul lactic acumulat faţă de pauză este de 1,5 ori mai mare

Timpul de menţinere al efortului este de 8 ore pe zi;

2. EFORT GREU, care curpinde:

efort optim cu următorii parametri:

Frecvenţa cardiacă) ≤ 140/min






21

Acidul lactic acumulat faţă de pauză este de 1,5 ori mai mare

Timpul de menţinere al efortului este de 8 ore pe zi, timp de 2-3 ori pe

săptămînă

efort intes cu următorii parametri:




consum energetic într-un minut de efort = 12,5 Kcal/min.



Acidul lactic acumulat faţă de pauză este de 2 ori mai mare

Timpul de menţinere al efortului este de 4 ore pe zi, timp de 2-3 ori pe

săptămînă

efort sever, care cuprinde:

efort maximal cu următorii parametri:







Acidul lactic acumulat faţă de pauză este de 5-6 ori mai mare

Timpul de menţinere al efortului este de 1-2 ore pe zi, ocazional (odată sau de

două ori pe săptămână în funcţie de gradul de antrenament) Intervin funcţiile

adaptării la efort şi refacerea capacităţii de efort);

efort supramaximal sau exhaustiv cu următorii parametri:

Frecvenţa cardiacă) >180/min


consum O 2 într-un minut de efort > 3000 ml/min.

consum energetic într-un minut de efort > 15 Kcal/min.

Ventilaţia pulmonară ≈ 120 l/min.

Frecvenţă respiratorie) ≈ 120 l/min = 30 min

Acidul lactic acumulat faţă de pauză este de 60 de ori mai mare

22

Timpul de menţinere al efortului este de 2-3 minute.

Aprecierea completă a efortului se realizează şi din perspectiva stimulilor care

acţionează asupra organismului:

perspectiva externă, în cadrul căreia clasificăm caracteristicile care influenţează

„din exterior” organismul în efort prin indicatori ca:

- specificitatea stimulului;

- volumul stimulului;

- intensitatea stimulului;

- complexitatea stimulului.

perspectiva internă, care concretizează reacţia complexă a organismului „din

interior”, ca răspuns la stimulii externi şi care se exprimă prin indicatori ca:

- schimbările funcţionale din timpul efortului;

- gradul de activitate al sistemului ce asigură buna desfăşurare a efortului (timpi

de reacţie, timpi de execuţie, date despre activitatea bioelectrică a muşchilor,

frecvenşţa respiratorie, frecvenţa cardiacă, CoO 2 , viteza de acomodare la efort,

cantitatea de AL în sânge).

A. Dragnea (1996) citându-l pe Volkov şi Koriaghin propune o clasificare a efortului

fizic în funcţie de resursele energetice care stau la baza acestuia, raportate la frecvenţa

cardiacă şi la durata solicitării. Conform acestor criterii se poate vorbi despre:

efort aerob (sursă energetică aerobă) cu frecvenţa cardiacă între 120-150/min. cu o

durată de peste 5 minute;

efort mixt (sursă energetică aerob-anaerobă) cu frecvenţa cardiacă între 160-

190/min. şi o durată de 3-5 minute;

efort anaerob lactacid (sursă energetică anaerobă cu acumulări de acid lactic) cu

frecvenţa cardiacă între 170-190/min. cu o durată între 20-120 secunde;

efort anaerob alactacid (sursă energetică anaerobă fără acumulare de acid lactic)

cu frecvenţa cardiacă între 180-200/min. cu o durată de 1-20 secunde.

Acelaşi autor, citându-l pe Counsilman (1988), aminteşte de faptul că în funcţie de

frecvenţa cardiacă din cadrul efortului şi de specificul efortului, procentul de efort aerobanaerob

diferă.

În acest caz avem:

la frecvenţa cardiacă < 120/min procentul este de probabil 100% aerob;

23

la frecvenţa cardiacă între 120-150/min. procentul este de 90-95% aerob şi 5-10%

anaerob;


anaerob;


anaerob;

la frecvenţa cardiacă peste 180/min. procentul este de peste 50% anaerob.

Indicatorii „interni” şi „externi” după care s-au efectuat aceste clasificări sunt într-o

strânsă corelaţie şi produc fenomenul de oboseală contribuie la inducerea formei sportive şi

la obţinerea performanţei atunci când indicatorii interni şi externi sunt utilizaţi respectând:

particularităţile individuale;

stadiul de pregătire;

evaluarea şi cuantificarea corectă a parametrilor efortului fizic (volumul,

intensitatea, durata, densitatea şi complexitatea)

Parametri ai efortului fizic sunt:

1. Volumul efortului (VE) = cantitatea totală de lucru mecanic (LM) efectuat. VE

este sinonim cu travaliul total din fizică. Formula de calcul: LM = m x h (unde m

este greutatea şi h înălţimea). VE se calculează făcând suma efortului din fiecare

execuţie sau indirect prin înregistrarea continuă a consumului de O 2 şi stabilirea

echivalentului mecanic al acestuia. VE stabileşte concret următoarele valori:

suma distanţelor parcurse (alergare, ciclism);

suma acţiunilor efectuate (lupte, box, scrimă);

suma exerciţiilor tehnico-tactice (jocuri sportive);

suma exerciţiilor parţiale sau integrale (gimnastică);

suma repetării execuţiilor (haltere, etc.).

Aprecierea volulmului efortului doar pe baza numărului de ore efectuate în antrenament

sau concurs este o greşeală metodică gravă.

2. Intensitatea efortului (IE) este cantitatea de lucru mecanic (LM) efectuat în

unitatea de timp. Termenul de IE din educaţie fizică şi sport este sinonim cu

puterea din fizică. Formula de calcul IE = LM/T (exprimată în watt sau

Kgm/min). În practica sportivă IE se apreciază prin raportarea LM la timpul

necesar prestării acestuia. În acest caz IE poate fi exprimată prin:

o Viteza de deplasare care este Spaţiul/timp (alergări);

24

o Tempoul de lucru, care este numărul de acţiuni/timp (lupte);

o Numărul de execuţii tehnico-tactice/timp (jocuri sportive);

o Numărul de exerciţii/timp (gimnastică).

3. Durata efortului este perioada de timp în care organismul prestează un anumit

efort. Se măsoară prin unităţi temporale, cronometrându-se timpul efectiv de lucru.

De multe ori durata efortului nu coincide cu durata antrenamentului.

4. Densitatea efortului este raportul între durata efortului şi durata pauzei ce

urmează după acesta. Studierea densităţii efortului impune cronometrarea

timpului efectiv de execuţie şi a duratei pauzei. Se exprimă în raport sau în

procente. Densitatea este indicatorul care subliniază calitatea unei lecţii de

antrenament. Ea scoate în evidenţă modul de valorificare a timpului alocat

antrenamentului atât din punct de vedere al VE, al IE sau al complexităţii efortului.

VE raportat la durata integrală a lecţiei de antrenament determină două tipuri de

densitate:

o densitate motrică (DM) = timp efectiv de lucru/durata antrenamentului x 100;

o densitatea pedagogică (DP) = timp consumat cu măsuri didactice/durata

antrenamentului x 100.

Din punct de vedere teoretic, DM+DP trebuie să dea suma de 100%.

5. Complexitatea efortului este numărul de acţiuni motrice efectuate simultan în

timpul unei activităţi motrice în contextul structurilor biomecanice. Complexitatea

efortului nu are repercursiuni prea mari asupra „preţului energetic” plătit de

organism pentru efectuarea lui. Oboseala generată de complexitatea efortului

derivă din solicitarea sistemului nervos şi cu precădere a SNC.

Vom face câteva referiri practice la unul dintre cei mai importanţi parametri ai efortului

(intensitatea efortului):

a) În cazul unor eforturi cuantificabile (timpi, kg, distanţe, număr de execuţii, etc)

intensitatea de lucru se poate stabili relativ uşor, pe baza următoarelor formule:

Capacitatea de moment (kg, nr. rep., m)

(1) I = ------------------------------------------------ x 100

Capacitatea maximă (kg, nr. rep., m)

sau

25

Capacitatea maximă (timp)

(2) I = ------------------------------------------------ x 100

Capacitatea de moment (timp)

Exemplul (1). Dacă un sportiv are ca performanţă maximă 1 repetare cu 130 kg împins

de la piept din culcat şi foloseşte o greutate de 80 kg, cu ce intensitate lucrează el?

Folosind formula de tipul (1), adică regula de 3 simplă pentru mărimi direct

proporţionale, putem calcula această intensitate:

130kg..........................100%

80kg...............................x%

X=80*100/130=8000/130=61,53%

Exemplul (2). Un înotător are propriul record de 54” pe 100m liber. În seriile de

calificare la un concurs el înoată 59”. Care este intensitatea cu care a înotat în calificări?

În acest caz, folosind regula de 3 simplă pentru mărimi invers proporţionale,

intensitatea se va calcula aplicând formula de tipul (2):

54”..........................100%

59”...............................x%

X=54*100/59=5400/59=91,52%

Pentru calcularea intensităţii medii de lucru a unui antrenament putem folosi formula:

Σ(Volum X Intensitate) fiecărui exerciţiu sau serii

I medie =------------------------------------------------------------- x 100

Σ Volumelor fiecărui exerciţiu sau serii

Exemplu: Dacă un atlet aleargă 2km cu o intensitate de 60%, 4km cu 90% , 2 km cu

70% şi 2km cu 50%, care este intensitatea medie a antrenamentului?

(2x60/100) + (4x90/100) + (2x70/100) + (2x50/100)

I medie =------------------------------------------------------------- x 100

2+4+2+2

7,2

= ----- x 100=72%

10

b) Pentru dirijarea intensităţii de lucru în cazul unor eforturi mai dificil de cuntificat

cel mai accesibil parametru fiziologic (din punct de vedere al posibilităţii de măsurare) este

frecvenţa cardiacă.

26

Frecvenţa cardiacă de repaus (FCR) a unui individ sănătos, dar neantrenat este de

aproximativ 72 pulsaţii/min. Ca urmare a procesului de antrenament are loc o hipetrofiere a

miocardului relevată prin îmbunătăţirea funcţiei inotrope (de pompă) a inimii şi scăderea

valorilor frecvenţei cardiace de repaus, fenomen ce poartă numele de bradicardie.

Valori cuprinse între 50-60 pulsaţii/min reprezintă tendinţă la bradicardie, iar

valori mai mici de 50 pulsaţii/min. reprezintă bradicardie propriu-zisă. Aceste valori sunt

obţinute prin măsurare (palpare, pulsometru) în clinostatism.

Frecevenţa cardiacă maximă teoretică (FCmax) se află prin aplicarea următoarei

formule:

220-vârsta pentru indivizii antrenaţi (un sportiv în vârstă de 18 ani va avea

frecvenţa cardiacă maximă teoretică 202 pulsaţii/min.)

200-vârsta pentru cei neantrenaţi (un individ în vârstă de 30 de ani va avea

frecvenţa cardiacă maximă teoretică 190 pulsaţii/min.)

În practică, se pot întâlni valori ale frecvenţei cardiace mai mari decât cele stabilite

teoretic, dar eficienţa funcţiei inotrope a inimii va scădea (fibrilaţie ventriculară), iar

cantitatea de sânge pompată în sistemul circulator nu va fi semnificativ mai mare decât în

cazul frecvenţei cardiace maxime teoretice.

Rezerva funcţională cardiacă (RFC) este reprezentată de intervalul cuprins între

valorile minime (FCR) şi cele maxime (FCmax) ale frecvenţei cardiace,.

Rezerva funcţională cardiacă

FCR

FCmax

RFC=FCmax-FCR=220-vârsta-FCR – pentru cei antrenaţi

RFC=FCmax-FCR=200-vârsta-FCR – pentru cei neantrenaţi

Pentru determinarea valorilor frecvenţei cardiace corespunzătoare unei anumite

intensităţi de lucru se va aplica formula Karvonen:

FCL = FCR + RFC x I, unde

FCL= Frecvenţa cardică de lucru,

FCR=Frecvenţa cardiacă de repaus

RFC=Rezerva funcţională cardică

I=Intensitatea de lucru (sub formă de fracţie: 80/100, 65/100, etc.)

27

Exemplu: Un sportiv în vârstă de 25 de ani, care are FCR=55 pulsaţii/min şi care lucrează

cu o intensitate de 60% va avea următoarea frecvenţa cardiacă de lucru:

- în prima fază se calculează rezerva funcţioană cardiacă RFC = 220-vârsta-FCR, adică

RFC = 220-25-55 = 140

- apoi se înlocuieşte în formula FCL = FCR + RFC x I şi se obţine FCL = 55 + 140 x

60/100 = 55 + 84 = 139 pulsaţii/min.

Orientarea efortului

Orientarea efortului este determinată de capacităţile ce urmează a fi dezvoltate: forţă,

viteză, mobilitate, disponibilităţi ale anduranţei aerobe sau anaerobe. Anduranţa (din

franţuzescul l’endurance) este capacitatea sportivului de a rezista la oboseală. Weineck (1997)

distinge anduranţa fizică (rezistenţa organelor şi sistemelor la efort) şi anduranţa psihică.

Orientarea efortului presupune o programare riguroasă a antrenamentelor pe

microcicluri, mezocicluri şi macrocicluri.

Intensitatea mărită a stimulilor va orienta efortul spre dezvoltarea forţei şi a rezistenţei

anaerobe lactacide. De exemplu, utilizarea stimulilor de volum va dezvolta rezistenţa aerobă

şi rezervele de glicogen intramusculare care stau la baza oxidării rezervelor de grăsimi din

efortul de lungă durată.

Efortul se poate orienta în procesul de antrenament unilateral (forţa la haltere,

rezistenţa la schi fond sau coordonarea la dans sportiv) acolo unde condiţiile sunt stereotipe.

La alte discipline unde factorii performanţei se desfăşoară sub forma unor sisteme complexe,

condiţionările sunt de natură neuro-musculară-tehnico-energetică-mediu înconjurător.

Deci orientarea efortului poate fi selectivă atunci când se lucrează asupra unui sistem

funcţional (forţă, viteză, rezistenţă) şi complexă atunci când se acţionează asupra a mai

multor sisteme (îndemânare, coordonare, calităţi combinate, abilităţi complexe). Desigur că

nu poate fi eliminat din acest proces de orientare al efortului efectul cumulat al oricărui

exerciţiu fizic. Totuşi exerciţiile fizice, în cadrul procesului de programare, pot fi orientate

spre o sarcină prioritară.

Eforturile de antrenament se clasifică după orientare, în funcţie de sarcina prioritară şi a

raportului energetic utilizat:

orientare alactată-anaerobă (durata foarte mică);

orientare lactată-anaerobă (durată mică);

orientare anaerobă-aerobă mixtă (durată medie);

orientare aerobă de antrenament (durată variabilă);

28

orientare aerobă de refacere (durată variabilă).

Concentraţia

acidului lactic

în sânge*

Sistemul energetic

utilizat

Durata de menţinere a

efortului

Intensitatea efortului

depus

(mmol/l)

>12 Anaerob alactacid Foarte mică (1-20sec.) Maximală

8-12 Anaerob lactacid

Mică

(20-120sec.)

Submaximală

5-8 Aerob-anaerob

Medie

(3-5min.)

Medie

4 Aerob de antrenament Variabilă (peste 5min) Submedie

2-3 Aerob de refacere Variabilă (peste 5 min) Mică

*concentraţia de acid lactic este măsurată imediat după terminarea efortului

În literatura de specialitate vom întâlni des sintagma „parametrii efortului” (volum,

intensitate, durată, densitate, complexitate) care sunt normativi şi operaţionali în procesul de

antrenament (Steinhofer, 1993):

Parametrii

efortului

Volumul

efortului se

determină prin:

Intensitatea

efortului se

determină prin:

Efort de forţă Efort de viteză Efort de rezistenţă

greutatea (Kg) pe

unitate de antrenament;

distanţa (m) în repetări

şi serii/timp;

frecvenţe ale

frecvenţa seriilor şi

repetării în

repetărilor.

exerciţii (sărituri,

aruncări).

mărimea

impulsului unui

exerciţiu;

greutatea (Kg.);

procentul forţei

(F) concentrice

procentul (%) din

valorile maxime ale

distanţa (Km.) în repetări şi

serii;

durata antrena-mentului

(număr ore pe săptămână).

viteza de mişcare (m/s);

FC care se menţine pe o

vitezei de execuţie la distanţă;

exerciţiu; puterea (Watt) la un exerciţiu;

viteza de mişcare eliberare acid lactic;

(m/s);

consum VO2 max.

29

Parametrii

efortului

Efort de forţă Efort de viteză Efort de rezistenţă

maxime; calitatea impulsului;

calitatea

impulsului

(maxim, mediu

frecvenţa mişcărilor

în cadrul unui timp

dat.

etc.).

Durata (min., sec.)

Timpul necesar parcurgerii

timpul necesar pt.

a unei serii cu sau

unui traseu.

parcurgerea unui

Durata efortului fără frecvenţa

traseu, exerciţiu;

se determină stabilită a

timpul necesar pt. un

prin: exerciţiului

număr de repetări al

(antrenament în

unei mişcări.

circuit).

timpii pentru pauze între

Densitatea Timpii pentru Timpii pentru pauze repetări şi serii;

efortului se pauze între repetări între porţiuni de traseu, un anumit raport (ex. ½) între

determină prin: sau serii.

repetări sau serii. durata efortului şi timpul

pentru pauză.

numărul şi

structura gradul de execuţie

biomecanică a corectă a mişcării

numărul de execuţii corecte

Complexitatea exerciţiului; încadrat în timpul de

după apariţia oboselii;

efor-tului se determină

prin: musculare gradul de eficienţă a

numărul de grupe execuţie;

eficienţa mşcării în regim de

oboseală accentuată.

(agonişti sau mişcării în timpul de

antagonişti) execuţie ordonat.

participante.

Operaţionalizarea parametrilor efortului în procesul de antrenament

(Steinhofer D., 1993)

30

Caracterul efortului fizic

Eforturile fizice pot fi calificate după caracterul lor în eforturi specifice şi nespecifice.

După forma de organizare în care se desfăşoară efortul poate fi clasificat în efort de

antrenament sau efort competiţional.

Eforturile de tip competiţional se realizează în lecţiile de antrenament premergătoare

concursurilor, după analiza amănunţită a parametrilor eforturilor din concurs.

Antrenamentul-concurs este o metodă complexă de accelerare a acomodării la condiţiile

de concurs: sparring-partner care întruneşte calităţile adversarului (box, lupte, tenis, jocuri

sportive); jocul arbitrat (condiţii modelate); exerciţiile de gimnastică arbitrate; repetări

cronometrate în „concursuri regizate” la atletism.

Volumul de efort în astfel de exerciţii este mai mic, dar antrenorul poate modifica sau

„regiza” intensităţile prin: mărirea încărcăturii (jocuri cu veste cu greutăţi, jocuri cu număr

mărit de adversari, cu reguli complexe sau restrictive, antrenament-concurs cu handicap).

EFORTUL PSIHIC ÎN ANTRENAMENT ŞI CONCURS

Creşterea indicatorilor de structură spaţiali şi temporali ai antrenamentului actual (peste

2000 ore de efort într-un ciclu anual) a determinat creşterea rolului factorului psihologic în

pregătirea sportivului.

Există o limită a volumului, intensităţii, duratei antrenamentelor care nu poate fi

depăşită din punct de vedere al efortului fiziologic. Accesul la informaţie a dat antrenorilor

posibilitatea să cunoască cele mai moderne demersuri ale condiţionării fizice şi să le

eficientizeze cu ajutorul specialiştilor din domeniile învecinate. Practica a demonstrat însă că

sportivii de mare performanţă sunt departajaţi în rezultatele lor prin capacitatea diferenţiată

de efort psihic. Acest efort psihic presupune o „pregătire psihologică” adecvată, care trebuie

consiliată de specialişti în domeniu. Din păcate aceste demersuri sunt neglijate de antrenori,

fie din lipsa unui specialist, fie din cauza cvasiignoranţei.

Sportivul intrat în competiţie este un om angajat cu întreaga lui sferă biologică, psihică

şi socială în acest sistem hipercomplex. De multe ori întâlnim cazuri în care fenomenele de

abandon, respingere, criză de adaptare se datorează neglijării „factorului psihologic” al

pregătirii.

31

Tot mai mulţi autori utilizează termenul de „antrenament total”, noţiune ce exprimă

sugestiv componentele unui sistem hipercomplex, cu un număr mare de interrelaţii şi

parametri care trebuie dezvoltaţi.

Realizarea unei capacităţi psihice superioare este o problemă de antrenament (ca şi

realizarea unei capacităţi fizice superioare, dealtfel) în care, pe lângă antrenor, trebuie să

intervină psihologul. Este evident că de multe ori chiar şi antrenorul are nevoie de consultaţii

psihologice. Numai specialistul, printr-o asistenţă de lungă durată, poate contribui la

realizarea unei capacităţi psihice superioare (echilibru afectiv, creativitate, voinţă,

motivaţie, acţionare, autoevaluare).

Mihai Epuran (2002) şi Irina Holdevici (1996) descriu obiectivele asistenţei psihologice

care facilitează un efort psihic favorizant pentru performanţă:

formarea unor deprinderi psihologice de autoreglare a stărilor psihice;

antrenamentul motivaţional;

antrenamentul mental aplicat;

antrenamentul mental specializat pentru o anumită competiţie;

refacere după efort şi psihoterapie.

Capacitatea de efort psihic, la fel ca şi capacitatea de efort fizic, prezintă un puternic

mesaj genetic. Antrenorul care efectuează selecţia trebuie să ţină cont de această realitate în

toate fazele selecţiei. Educarea calităţilor psihice are un rol hotărâtor în realizarea unei

capacităţi mari de efort psihic.

Aceste probleme vor fi dezvoltate în capitolul pregătirii psihologice, dar numai sub

aspectul clasificărilor şi al enumerării metodelor. Conform precizărilor anterioare, numai

literatura de specialitate poate să ofere informaţii pertinente şi exhaustive în domeniu.

RELAŢIA DINTRE ORGANISMUL UMAN ŞI EFORTURILE DIN ANTRENAMENT

ŞI COMPETIŢIE

Efortul fizic cotidian dus până la limitele homeostaziei, este efortul fizic al omului

obişnuit. Efortul fizic sportiv atinge limitele maxime de solicitare a organismului, solicitare

care urmăreşte dezvoltarea maximă a capacităţilor fizice, fiziologice şi psihice ale sportivului.

Efortul fizic practicat în mod organizat va solicita în permanenţă organismului o serie

de reacţii adaptative, cu stabilirea unor relaţii între efort şi organism. Sportivul va efectua

efortul fizic în anumite condiţii cerute de rigorile antrenamentului şi concursului; în aceste

32

condiţii, cel puţin pentru o perioadă de timp, va prezenta modificări adaptative care pot duce

la performanţe sau la renunţarea efectuării efortului.

Solicitarea exhaustivă a organismului în efortul sportiv capătă un puternic caracter

stresant. Caracterul stresant al antrenamentului şi al concursului poate fi considerat un factor

de progres; lupta de adaptare a sportivului la efortul fizic şi psihic generează un progres prin

perfecţionarea permanentă a mecanismelor de reglare şi prin selecţia impusă de concurs.

Efortul fizic sportiv este compatibil numai cu omul sănătos, sportiv (antrenat sau

neantrenat). Dintre sportivii sănătoşi antrenaţi se alege campionul, cel care la un moment dat

întruneşte calităţile psiho-fizice necesare pentru a deveni câştigător. Campionul, recordmanul

este o apariţie istorică, temporară în sistemul sportului. Recordul lui trebuie depăşit de alţi

viitori recordmani, viitori campioni.

Efortul sportiv de performanţă este inaccesibil oamenilor sănătoşi nesportivi; acest gen

de efort este desfăşurat la limitele capacităţii funcţionale şi la limitele patologicului.

Implicarea sportivului în acest gen de efort comportă multe discuţii şi rezerve din punct de

vedere etic şi moral. Responsabilitatea în asumarea răspunderii în accidentele cauzate de

efortul sportiv intens revine antrenorului, medicului şi sportivului.

OBOSEALA ŞI ADAPTAREA LA EFORT

Oboseala musculară este reducerea temporară a capacităţii funcţionale a muşchiului

cauzată de contracţii frecvente sau prelungite. În antrenamentul sportiv nu intervine numai

oboseala musculară, deşi ea este percepută acut de către sportiv. Activitatea prelungită sau

excesivă duce la scăderea capacităţii funcţionale a organismului. Aceasta se manifestă printr-o

senzaţie de disconfort şi epuizare în care rolul SNC şi al efortului psihic este hotărâtor.

Practica sportivă a demonstrat că după efectuarea unor eforturi prelungite sau intense,

sportivul acuză oboseala musculară şi apoi oboseala psihică. Oboseala musculară este privită

de sportiv ca o stare de disconfort fiziologic în contextul oboselii psihice care, dacă nu este

combătută, poate îmbrăca aspecte patologice.

Oboseala este un fenomen care însoţeşte în mod necesar antrenamentul şi este o

condiţie a creşterii performanţei sportive. În această viziune antrenamentul sportiv este

o alternanţă între eforturi (cu apariţia oboselii) şi contraeforturi (cu repaus, activitate

redusă) cu scopul îmbunătăţirii capacităţii de efort şi a performanţei.

A. Dragnea (1996) distinge două faze ale oboselii:

oboseala latentă (ascunsă) care se caracterizează prin scăderea rezervelor

energetice din muşchi şi prin neeconomicitatea mişcării cauzată de oboseala SNC. Oboseala

33

latentă dispare prin refacerea rezervelor energetice din muşchii striaţi solicitaţi. Oboseala

latentă este tipică pentru stările de oboseală din antrenament;

oboseala manifestă determină scăderea capacităţii de efort şi refuzul de a continua

activitatea în regimul planificat. Se mai numeşte oboseală de sistem de lecţii şi necesită o

perioadă mai lungă de timp pentru refacere. În aceste situaţii apare inhibiţia de protecţie a

organismului, care duce la întreruperea efortului.

Aceste două faţete sunt faze normale ale oboselii. Dacă ele nu sunt compensate prin

procesele de repaus sau prin procedee de refacere după efort, apare un fenomen patologic

numit supraantrenament sau suprasolicitare. Veriga iniţială a oboselii nu este localizată în

muşchi ci în SNC, în centrii nervoşi.

Sportivii care prezintă la nivelul SNC o mare capacitate funcţională şi sunt foarte

bine pregătiţi la toate componentele antrenamentului sportiv, pot obţine performanţe de

excepţie.

Adaptabilitatea este o caracteristică a sistemelor deschise. Adaptabilitatea organismelor

umane este condiţionată filogenetic şi evoluează genetic în ontogeneză. Pe fondul condiţionat

filogenetic, evoluţia ontogenetică ireversibilă a organismului se desfăşoară prin reacţii

adaptabile, în general reversibile, premise ale stării de sănătate. Modificările adaptative ale

organismului tind să aibă un caracter homeostazic.

În procesul de antrenament, succesiunea stimulilor determină o variaţie a homeostaziei.

Ea este urmată de o reacţie compensatoare care tinde să anuleze dezechilibrul produs de

încărcarea fizică. Repetându-se de mai multe ori prin antrenament, această reacţie sfârşeşte

prin a avea drept efect o creştere progresivă a rezervelor funcţionale consumate în timpul

efortului, ajungând să depăşească nivelul lor iniţial. Acest proces a fost numit

supracompensare, dar el nu explică întrutotul fenomenul de adaptare la efort..

Autorii Forto (2002) şi Bompa (2001) identifică mai multe tipuri de supracompensare:

a) Supracompensarea pozitivă: situaţiile când în urma unor stimuli şi încărcături de

antrenament (unice sau repetate) organismul sportivului este epuizat, iar prin stimuli de

refacere, după anumite perioade de timp, revine la o capacitate superioară de efort.Perioada de

refacere şi supracompensare este diferită, în funcţie de orientarea efortului şi de rezervele

Stimuli + Încărcătură

antrenament

SUPRACOMPENSARE

Involuţie

HOMEOSTAZIE

Pierderea

capacităţii de

efort

Refacere-Compensare

34

energetice utilizate în efort.

Schema clasică a supracompensării în antrenamentul sportiv

(după Bompa, 2001; Forto, 2002)

TIP de EFORT

Capacitate de efort aerobă

Putere aerobă

Rezistenţă anaerobă alactacidă

Rezistenţa anaerobă lactacidă

Forţa în regim de rezistenţă

Forţa explozivă

Forţa maximă

Perioada

supracompensare

24 - 48 h

48 - 72 h

5 - 8 h

48 - 72 h

24 - 72 h

24 - 72 h

24 - 72 h

Timpul afectat supracompensării pozitive în funcţie de încărcătura antrenamentului

(Forto, 2002)

b) Supracompensarea negativă: situaţiile nedorite de apariţie a

supraantrenamentului, atunci când încărcătura şi stimulii antrenamentului sunt repetate timp

îndelungat în condiţii de refacere incompletă.

Wilmore şi Costill (1999) afirmă că în prezent cauzele supraantrenamentului

(overtraining) nu sunt pe deplin cunoscute. Aceiaşi autori afirmă că, atunci când încărcătura

antrenamentului este prea intensă sau volumul lui nu este în concordanţă cu intensitatea,

echilibrul anabolism-catabolism din organism este perturbat în sensul că procesele catabolice

predomină şi duc la epuizare.

Sunt suficienţi sportivi care sunt subantrenaţi, dar din nefericire sunt destui care

manifestă sindromul de suprantrenare. Acest sindrom se manifestă la un înalt nivel de

individualizare şi se manifestă vizibil prin:

apariţia oboselii cronice;

performanţele individuale în scădere dramatică.

Aşa cum am amintit, factorii fiziologici responsabili pentru efectele negative apărute în

supraantrenament, nu sunt pe deplin identificaţi. Totuşi, responsabilitatea acestor efecte este

35

identificată de către specialişti prin alterarea funcţiilor sistemului nervos, hormonal şi

imunitar.

Apariţia efectelor supraantrenamentului este asociată cu funcţionarea defectuoasă a

sistemului nervos, simpatic şi parasimpatic. Manifestările imediate ale disfuncţiei sistemului

nervos simpatic pot fi observate prin:

creşterea FC de repaus;

creşterea TA de repaus şi efort;

pierderea poftei de mâncare;

scăderea greutăţii corporale;

tulburări de somn;

stabilitate emoţională;

metabolism bazal ridicat.

În cazul funcţionării disarmonice a sistemului nervos parasimpatic, sportivul prezintă o

serie de manifestări paradoxale faţă de efort:

apariţia imediată a oboselii;

scăderea FC de repaus;

revenirea prea rapidă a FC după efort;

scăderea TA de repaus.

Măsurarea compoziţiei sângelui în perioada efortului şi identificarea hormonilor, care

prin creşterea sau descreşterea cantităţii lor în sânge pot duce la efecte nedorite de

supraantrenament este o operaţiune costisitoare. Amintim totuşi că în urma stresului prelungit

creşte cantitatea de cortisol şi scade cantitatea de testosteron şi tiroxină din sânge (Wilmore şi

Costill, 1999).

Riscurile de îmbolnăvire (infecţii respiratorii) în perioada supraantrenamentului sunt

mai mari prin scăderea eficienţei sistemului imunitar. Buna funcţionare a sistemului imunitar

este stimulată de eforturile moderate. În cazul sedentarismului şi mai ales în cazurile de

supraantrenament riscul îmbolnăvirilor creşte cu 100%.

Predicţia apariţiei şi a evitării sindromului de supraantre-nament este o operaţiune

complexă unde antrenorul şi medicul au un rol determinant. Pentru a evita apariţia acestui

sindrom, considerăm că este necesară parcurgerea următoarelor demersuri:

un proiect de pregătire colectivă şi individuală minuţios întocmit, cu toate

obiectivele corect definite, în funcţie de resursele umane, materiale, organizare managerială şi

motivaţia sportivilor (Colibaba-Evuleţ, Bota, 1998);

36

identificarea mijloacelor standardizate de pregătire pentru un ciclu de

antrenamente;

cuantificarea (în funcţie de ramura sportivă practicată) a volumului, intensităţii,

complexităţii şi densităţii din antrenamentele programate şi asocierea lor cu mijloacele de

refacere;

elaborarea unor fişe individuale de pregătire şi control;

stabilirea instrumentelor de evaluare din antrenament şi competiţie (Roman, 2003);

colaborarea permanentă cu medicul, psihologul şi fizioterapeutul formaţiei de

pregătire sportivă.

Aplicarea corectă a acestor demersuri metodice este corelată cu următoarele patru grupe

de semnale care ar putea diagnostica instalarea sindromului de supraantrenament:

Schimbarea cantităţilor de enzime şi hormoni din sânge şi celule (scăderi sau

acumulări diferite de stările normale). Aceste semnale pot fi identificate cu mijloace relativ

costisitoare;

Creşterea consumului de O 2 stabilit pentru tipuri concrete de efort, fapt care

indică sscăderea eficienţei de lucru;

Electrocardiograma care indică neadaptări ale cordului pentru efort. Aceste

date se pot obţine relativ uşor cu ajutorul medicului specializat;

Creşterea FC cardiace de efort şi a cantităţii de acid lactic din sânge, stabilită

anterior pentru un anumit tip de efort standard.

c) Supracompensarea nulă: se produce atunci când se aplică un stimul sau o

încărcătură de antrenament la un sportiv refăcut, dar nu suficient pentru a produce o

supracompensare. Acest tip de supracompensare este aplicat în perioada „menţinerii formei

sportive sau a capacităţii de efort". În mod cert nu se poate aplica pe perioade lungi de

pregătire, dar acest tip de supracompensare diferă de la sport la sport sau de la individ la

individ. Menţinerea formei sportive la un tenisman diferă de supracompensarea nulă a

halterofilului sau a maratonistului.

d) Supracompensarea de efecte cumulate: se produce când aplicăm stimuli şi

încărcături repetate în condiţii de refacere incompletă după antrenamentul precedent, în

continuare, oboseala acumulată fiind eliminată printr-o refacere prelungită. Acest tip de

supracompensare este foarte des întâlnită în microciclurile de pregătire (3 - 4 zile sau un ciclu

săptămânal de pregătire) unde, după o succesiune de 6 - 10 antrenamente în care refacerea

37

după efort este incompletă, se aplică "antrenamente de refacere" pentru obţinerea unei

supracompensări pozitive.

Ciclul repetabil la care este supus organismul sportivului în efortul din antrenamente şi

competiţii este cuprins în următoarea paradigmă: încărcătura (stimulii) antrenamentului sau

competiţia - prestaţie eficientă conform valorilor acumulate - apariţia oboselii - continuarea

activităţii (sau întreruperea ei) - apariţia epuizării - întreruperea temporară a activităţii -

odihnă şi aplicarea mijloacelor de refacere - obţinerea unei forme de supracompensare -

angrenarea într-un nou ciclu de pregătire şi competiţii.

Repetarea acestor cicluri pot duce la fenomenul de adaptare al organismului la efort.

Dinamica de adaptare la efort prezintă trei aspecte:

Supracompensarea – prin creşterea rezervelor energetice şi a activităţii

enzimatice care utilizează energia;

mai bună coordonare a funcţiilor neurovegetative (cardiorespiratorii,

neurohormonale);

mai bună coordonare neuromusculară în organizarea generală a mişcării.

Realitatea este că mecanismul adaptării în materie de mare performanţă este insuficient

cunoscut, datorită lipsei de cercetări ştiinţifice în acest sens (Manno, 1996). Acelaşi autor,

citându-l pe Verchosanski, identifică două tipologii fundamentale de adaptare la efort:

1. Subiecţi capabili de adaptări rapide dar de scurtă durată (puternici), care răspund la

un spectru înalt de stimuli: ideali pentru sporturile de forţă şI viteză.

2. Subiecţi mai puţin rezistenţi la fluctuaţiile stimulului, dar capabili de a suporta

încărcături prelungite şi dotaţi cu o mare capacitate de refacere: ideali pentru jocurile sportive

şi sporturile de luptă.

Adaptarea în antrenament se realizează printr-o serie de trăsături determinate de

particularităţile ramurilor de sport practicate, de durata sau vechimea în sport, starea de

sănătate sau frecvenţa antrenamentelor.

Adrian Dragnea identifică următoarele trăsături ale adaptării::

1. Amplitudinea sau plasticitatea adaptării. Diferenţa dintre nivelul iniţial şi cel

final al adaptării reprezintă amplitudinea (A = nivelul maxim – nivelul de repaus).

2. Eficienţa – economicitatea adaptării. „Sinteza proteică de adaptare” este

instrumentul principal al adaptării la diferite tipuri de activitate musculară. Deci, exerciţiul

fizic care este principalul mijloc prin care se realizează adaptarea , este eficient în cazul

contribuţiei la modificările pozitive metabolice la nivel celular.

38

3. Întinderea sau durata care se referă la timpul cât persistă adaptarea. Platonov

(1999) descrie două tipuri de adaptări:

a) Adaptarea de scurtă durată şi nestabilă care se manifestă în timpul şi după

efectuarea unor exerciţii. Reacţia imediată de adaptare se desfăşoară pe parcursul a trei faze:

a.1. Stimularea organelor şi sistemelor care asigură desfăşurarea activităţii

(creşterea FC, FR, VO 2 ).

a.2. Desfăşurarea activităţilor la un nivel constant denumit starea stabilă

(stare fiziologică complexă care, permite suportarea de către organism fără mari modificări a

unei încărcături de lucru mai mari). În practică, înseamnă că, fără a mări VO 2, putem exploata

un procentaj mai mare al acestuia pe o perioadă mai mare de timp. (engl. steady – state); vezi

şi conceptul de „prag aerob”.

a.3. tulburarea „stării stabile”, a echilibrului ca urmare a discordanţei dintre

necesarul organismului şi capacitatea organelor în efort.

b) Adaptarea de lungă durată este determinată de eforturile mari care produc

hiperfuncţia organelor şi a sistemelor. Această adaptare se desfăşoară pe parcursul a trei faze:

b.1.Mobilizarea sistematică a resurselor funcţionale a organismului, prin

procesul îndelungat de antrenament (efectul cumulativ al adaptărilor de scurtă durată).

b.2. Creşterea sistematică planificată a efortului care determină transformări

intense structurale şi funcţionale în organe şi ţesuturi. Apare hipertrofia organelor de efort

specific (vezi hipertrofia muşchiului cardiac la ciclişti, canotori sau hipertrofii musculare la

halterofili, culturişti, etc.).

b.3. Adaptarea stabilă îndelungată, cu o cantitate suficientă de rezerve

energetice cu o strânsă legătură a organelor de reglare cu cele de execuţie.

4. Ascendenţa sau evoluţia adaptării este influenţată fundamental de ontogeneză şi

are un caracter aciclic şi în salturi. Organismul uman are limite de adaptare la stimulii de

mediu foarte mari şi această adaptare variază în funcţie de vârstă. Fiecare ciclu de adaptare

trebuie să înceapă cu o solicitare prin stres, cu unde de şoc urmate de perioade de refacere

(Verchoşanski citat de Dragnea, 1996).

5. Specificitatea adaptării determinată de aparatul aptitudinal şi receptivitatea

aparatului genetic al celulei faţă de influenţele mediului. În funcţie de reacţiile umane se pot

crea în timpul selecţiei grupe tipologice (tip de semifondist, tip de sprinter, tip de înaintaş, de

mijlocaş, tip de forţă, etc.)

6. Receptivitatea individuală. Fiecare individ este o entitate, iar adaptarea apare în

acest contact ca un proces bazat pe modul de transmitere a informaţiei către aparatul genetic

39

al celulei şi reacţia acesteia la stres. Israel şi Tschiene evidenţează trei niveluri ale procesului

de adaptare:

a) adaptare genetică - puterea adaptativă generală cu care se naşte individul;

b) adaptare epigenetică - reprezintă potenţialul adaptativ aplicabil la condiţiile

date;

c) adaptarea metabolică sau potenţialul adaptativ dobândit prin antrenament,

care se foloseşte atâta timp câtă vreme se lucrează la „întreţinerea” lui.

REFACEREA ORGANISMULUI DUPĂ EFORTUL DIN ANTRENAMENTE

ŞI COMPETIŢII

Sportivul este supus în permanenţă stresului fizic şi psihic pe care le resimte în

antrenamente şi competiţii. În plus el resimte şi alţi factori de stress profesional şi social care

tind să perturbe echilibrul între efort - oboseală - odihnă - refacere - supracompensare - un

nou efort eficient, ciclu care teoretic ar trebui să conducă spre performanţa sportivă. Relaţia

efort - oboseală, relaţie obligatorie în procesul de antrenament, nu poate fi echilibrată şi

eficientizată decât după refacere, regenerare.

În terminologia sportivă din România se face diferenţă între refacere şi recuperare.

Refacerea după efort este o noţiune care defineşte un proces complex din punct de vedere

pedagogic, medico-biologic şi psihologic, care are scopul de a readuce sportivul într-o stare

funcţională optimă pentru efectuarea cu randament sporit a unor noi eforturi din antrenamente

şi competiţii.

În literatura de specialitate străină se utilizează termenul "recuperation" (franceză) sau

"recuperacion" (spaniolă). În literatura engleză şi americană vom întâlni termenul

"rehabilitate" care se traduce prin a restabili, a reface, a reabilita.

În literatura de specialitate din România termenul "recuperare" este utilizat pentru a

defini complexul de măsuri şi mijloace care redau capacitatea funcţională a sportivului după

ce acesta a suferit accidente sau a manifestat forme acute de supraantrenament. Acest termen

este acceptat pentru consecinţele patologice ale activităţii sportive.

În literatura anglo-americană vom întâlni verbul "recuperate" (a recupera, a-şi reveni, a

se reface) asociat cu termenul "retraining" (a se reantrena).

Autorii Wilmore şi Costill (1999) utilizează termenii dihotomici "detraining" -

"retraining" (dezantrenare - reantrenare) analizând cu precădere din punct de vedere fiziologic

fenomenul de refacere şi de recuperare.

40

Autorii A. Dragnea şi Silvia Mate-Teodorescu (2002) stabilesc delimitări precise între

revenire şi refacere - restabilire în relaţia efort - odihnă. Prin revenire, autorii precizează că se

înţelege fenomenul de stabilire a echilibrului homeostazic iniţial, după prestarea unei

activităţi, iar refacerea şi restabilirea vizează fenomenul de reorganizare şi restructurare a

organismului ca urmare a unor eforturi de diferite mărimi şi orientări.

Factorii intriseci şi extrinseci care condiţionează refacerea după efort – (Bompa, 2002):

Vârsta sportivului. Sportivii trecuţi de 25 ani au nevoie de perioade mai lungi de refacere

postantrenament (imediată). Sportivii mai tineri de 18 ani necesită perioade mai lungi între

eforturi pentru a facilita supracompensarea. Experienţa sportivilor poate fi un factor

optimizator al refacerii din cauza adaptării fiziologice mai rapide şi a eficienţei mişcărilor

(consum mai mic de energie).

Sexul sportiviului. Sportivele tind către o rată mai lentă a refacerii datorate în primul rând

diferenţelor endocrine (cantitate mai mică de testosteron).

Factorii de mediu. Altitudini mari (mai sus de 3000 m), exerciţii în condiţii de climă rece,

duc la rata crescută de producere a lactatului la încărcături submaximale şi să scadă ritmul

metabolismului lipidelor. Temperatura rece afectează producerea de hormoni regenerativi

specifici (hormonul de creştere şi testosteronul).

Libertatea de mişcare. Scăderea amplitudinii mişcărilor, advertenţele localizate,

alimentarea săracă cu sânge circulant duc la o alimentare săracă a muşchilor cu oxigen şi

nutrienţi.

Tipul de fibră musculară. Fibrele cu contracţie rapidă (Albe, FT I şi II) au tendinţa de a

obosi mai repede decât fibrele cu contracţie lentă (roşii, ST) din cauza proprietăţilor

mecanismelor contractile (Weineck, 1997).

Tipul de sistem energetic la care apelează sportivul. După un efort de lungă durată cu

orientare aerobă refacerea este mai lungă decât după eforturi predominant anaerobe.

Factori psihologici. Stressul prelungit duce la scăderea capacităţii sistemului imunitar

(apar îmbolnăvirile). Emoţiile negative declaşează eliberarea cortizonului şi a altor

hormoni legaţi de stress care duc la creşterea tensiunii musculare, la scăderea coordonării

şi a percepţiei temporale, facilitând accidentările.

Predicţia apariţiei stării de supraantrenament (supra-compensarea negativă, Forto, 2002)

prin controlarea nivelului hormonilor catabolici (cortisol) şi a amoniacului în sânge.

Alimentarea raţională care se efectuează în funcţie de cerinţele calorice, de vitamine,

minerale şi micronutrienţi, specifice sportului.

41

Transferul eficient de energie şi îndepărtarea produselor reziduale depind de gradul de

antrenament şi nivelul de măiestrie sportivă atins. Metabolismul sportivilor de mare

performanţă este mai eficient.

Fusul orar poate afecta ritmul circadian al organismului:

o Pentru diferenţe mici de fus orar (3 - 4 h)

ciclurile de somn şi veghe se prestabilesc după fusul orar al locului de

destinaţie

dacă e posibil, să vă antrenaţi sau să concuraţi dimineaţa după zborurile

spre vest şi seara după zborurile spre est

călătoriţi într-o singură direcţie pe şosea când aveţi competiţii în oraşe

diferite

luaţi masa la ore regulate la noua destinaţie

la cca 2 ore după zbor participaţi la o activitate fizică lejeră

gazele intestinale se amplifică la altitudini mari (evitaţi alimentele care

le provoacă)

luaţi vitamina B complex cu vitamina C şi E

o Pentru diferenţe mari de fus orar (peste 4 h)

sosiţi la destinaţie cu cel puţin o zi mai devreme pentru fiecare fus orar

traversat

pentru traversările de peste 6 fuse orare, alocaţi 14 zile pentru

resincronizare

petru traversările de peste 10 fuse orare luaţi avionul totdeauna spre vest

cu trei zile înainte de plecare cu avionul alternaţi mesele uşoare cu cele

grele; pe măsură ce creşte numărul de fuse orare luaţi un mic dejun

bogat în proteine şi o cină săracă în proteine şi bogată în hidraţi de

carbon

evitaţi băuturile alcoolice înainte , în timpul şi după călătoria cu avionul

evitaţi alimentele care produc gaze intestinale

utilizaţi vitamina B, C şi E şi medicamente cronobiotice prescrise

(inelantonina)

42

MIJLOACE DE REFACERE DUPĂ EFORT

Dinamica refacerii nu este liniară ci curbă (Bompa 2002, Weineck,1997, Dragnea,

Mate-Teodorescu, 2002). Refacerea pentru diverşi parametri şi substanţe biologice are loc

secvenţial. La început FC şi TA revin la normal în 20 - 40 min după efort. Refacerea

glicogenului necesită 10 h până la 48 h după efortul aerob şi între 5 h - 24 h pentru activitate

anaerobă intermitentă. Proteinele au nevoie de 12 h - 24 h, iar grăsimile, vitaminele şi

enzimele de peste 24 h pentru refacere (Bompa, 2002).

Alegerea tehnicilor şi mijloacelor de refacere depinde de oboseala reziduală acumulată

şi de înţelegerea corectă a mecanismelor energetice care guvernează efortul şi refacerea după

efort. Din această perspectivă, deosebit de complexă, există o serie de taxonomizări ale

autorilor citaţi în continuare:

J. Weineck (1997) citându-l pe Talisiov (1973) evidenţiază trei categorii de

mijloace ale refacerii:

a) Mijloace pedagogice care reunesc măsurile necesare structurării raţionale a

antrenamentrului:

individualizarea

programarea optimă a micro şi macrociclurilor

variaţia stimulilor încărcăturilor de antrenament

diversificarea condiţiilor şi posibilităţilor de organizare a antrenamentului

stabilirea ciclurilor specifice ale refacerii

ritmul diurn - nocturn şi relaţia lui cu antrenamentele zilnice

organizarea raţională a regimului de viaţă

individualizarea încălzirii şi încheierii antrenamentului

succesiunea raţională a exerciţiilor din antrenament, ţinând cont de

principiul "heterocronismului refacerii"

asigurarea unei ambianţe afective optime

cunoaşterea relaţiei volum - intensitate în diferitele exerciţii aplicate pe

parcursul unui antrenament sau ciclu de antrenamente

Aceste mijloace au un caracter profund predictiv al procesului de refacere şi al

controlului relaţiei efort - odihnă

b) Mijloace medico-biologice care reunesc: administrarea de vitamine şi

medicamente, alimentaţia, metodele fizio-terapeutice şi de hidro-masaj, masajul terapeutic.

43

Aceste mijloace au un rol major în procesul de refacere atunci când îndeplinesc următoarele

cerinţe:

ameliorează rezistenţa organismului la stimulii din antrenamente şi

competiţii

ameliorează stabilitatea (tendinţa spre homeostazie) faţă de stimulii

specifici şi nespecifici

ameliorează rezistenţa generală a organismului în stările patologice

ameliorează eliminarea oboselii generale şi locale, prin mijloace adecvate

diminuează perioada refacerii pentru creşterea continuă a performanţei

restabileşte rezervele energetice ale organismului cel puţin la nivelul

iniţial premergător efortului depus

c) Mijloace psihologice care vizează posibilităţile de relaxare şi de eliminare a

factorilor stresanţi (tensiunile permanente, anxietatea, nesiguranţa, pierderea combativităţii).

În atenţia antrenorilor vor fi mijloacele de antrenament autogen şi psihoton (Epuran, 2001).

Creşterea continuă a tensiunii psihice şi scăderea pronunţată a energiei psihice pot constitui

două grupe mari de deteriorări, care sunt provocate de mecanismele psihocomportamentale

adaptative. Supracompensarea capacităţii reglatorii psihice a sportivului şi prevenirea unui

consum psihic execesiv sunt obiective pe care antrenorul le poate îndeplini cu ajutorul

psihologului. Refacerea psihologică, este de competenţa psihologilor şi psihoterapeuţilor cu

experienţă în domeniul sportului de performanţă.

A.Dragnea şi colaboratorii (2002) definesc refacerea ca "o componentă a

antrenamentului sportiv care foloseşte în mod raţional şi dirijat o serie de mijloace medicopedagogice

naturale şi/sau artificiale, provenite din mediul exterior şi/sau intern al

organismului, în scopul restabilirii homeostazei dinaintea efortului şi mai ales depăşirea

acestuia prin supracompensare funcţională".

În continuare, autorii, citându-l pe dr. I.Drăgan (1989), clasifică mijloacele de refacere

în mijloace specifice (care se dirijează medical) şi mijloace nespecifice (pedagogice, igienice,

care pot fi aplicate de antrenor şi sportiv).

Mijloacele de refacere sunt clasificate după diferite criterii după cum urmează:

a) După efectele exercitate

neuropsihice

neuromusculare

endocrino-metabolice

44

cardio-respiratorii

b) După apartenenţa mijloacelor de refacere

balneo-fizio-hidro-terapeutice

psihoterapeutice

dietetice

farmacologice

odihnă activă, odihnă pasivă

Cunoaşterea naturii (orientării) efortului este cu atât mai importantă cu cât mijloacele de

bază ale refacerii trebuie corelate cu aceste cunoştiinţe după cum urmează:

a) Eforturi anaerobe (până la 2 min)

neuromusculare

neuropsihice

endocrino-metabolice

b) Eforturi aerobe (peste 3 min)

refacerea metabolică

refacerea cardio-respiratorie

refacerea neuromusculară

c) Eforturi mixte

refacere neuropsihică

refacere cardio-respiratorie şi neuro-psihică

refacerea neuromusculară

d) Eforturi neuropsihice

Refacerea neuropsihică

Refacere neuro-musculară

T.O. Bompa (2002) acordă o mare importanţă mijloacelor naturale de refacere:

Kinetoterapia sau odihna activă. Intensitatea exerciţiului aerob utilizat în kinetoterapie

nu trebuie să depăşească 60% din FC max. a sportivului ("220 minus vârsta sportivului"). Un

jogging uşor şi continuu înlătură cam 62% din acidul lactic în primele 10 min. şi încă 26% în

următoarele 10 - 20 min. În consecinţă, pare a fi avantajos să se menţină o perioaadă de

revenire activă de 10 - 20 min. după un exerciţiu solicitant, pentru a determina o reducere cu

cca 80% din acidul lactic acumulat. În aproximativ 20 min. de odihnă pasivă are loc o

reducere de doar 50% a acidului lactic.

45

Odihna totală sau odihna pasivă. Odihna totală este principalul mijloc fiziologic pentru

refacere. Somnul de 9 - 10 ore (80 - 90 %) în timpul nopţii, restul în timpul zilei) este

indispensabil pentru un sportiv de performanţă. Se recomandă respectarea următoarelor

condiţii:

"stingerea" să nu fie mai târziu de ora 22 30

seara se pot aplica tehnici de masaj şi o baie caldă

camera de odihnă să fie întunecoasă, fără zgomot şi aerisită (se pot utiliza

dopuri în urechi şi mască pe ochi)

evitaţi cina bogată în proteine şi grăsimi

treziţi-vă mereu la aceeaşi oră dimineaţa

Stretching-ul. T.O. Bompa (2002) îl citează pe terapeutul Nick Apostopoulos de la

Clinica Serapis de Terapie prin Stretching din Vancouver, care conduce cu succes un program

de refacere şi recuperare prin stretching. N. Apostopoulos aplică stretching-ul la sportivi în

următoarele 3 direcţii:

pentru adaptare rapidă la stimulii din antrenament

pentru o bună refacere între lecţiile de antrenament şi competiţie

pentru prevenirea accidentărilor

Masajul poate fi aplicat la sportivi în 4 situaţii ca:

masaj intermediar

masaj pregătitor

masaj de antrenament

masaj de revenire

Căldura sau termoterapia. Saunele şi băile de abur stimulează eliberarea hormonului

creşterii. Căldura "încălzeşte" SNC uşurând transmisia nervoasă în interiorul muşchiului

facilitând o comunicaţie mai eficientă între creier şi "periferie". Sportivul trebuie să stea

culcat şi să aibă pe faţă un prosop umed rece. Căldura nu se aplică concentrat imediat după

antrenamente sau după traumatisme. Saunele fierbinţi după antrenamente intense cu greutăţi

sunt total contraindicate !

Terapia prin frig sau crioterapia. Efectul cel mai căutat al terapiei prin frig este cel

analgezic fără a utiliza produse farmaceutice. Zonele cele mai indicate pentru acest tip de

refacere sunt cele cu muşchi slabi în care predomină fibrele musculare de contracţie rapidă

(albe, F.T.) şi unităţile tendinoase.

46

Băile alternative. Alternarea vasoconstricţiei cu vasodilatarea alină durerea şi spasmele

musculare localizate. Temperatura, în tratamente cu frig şi căldură, trebuie să fie între 10 - 15

0 C la frig şi până la 40 0 C la căldură, cel puţin 25 - 30 min. Sportivul trebuie să înceapă şi să

termine cu frig.

Aeroterapia şi oxigenoterapia. În aerul atmosferic particulele sunt încărcate cu aeroioni

pozitivi şi negativi. Aerul de la munte , de la malul mării, de lângă cascade, după furtuni şi

ploaie este încărcat negativ. Combustibilii fosili, echipamentul electronic, fibrele sintetice

încarcă aerul cu ioni pozitivi. Ionii negativi favorizează refacerea rapidă a sistemului circular -

respirator şi stimulează refacerea imunoglobinei A. Mediul cu ioni pozitivi poate favoriza

letargia, depresia, iritabilitatea şi durerile de cap. Pe cale artificială în vestiare se pot introduce

aparate care produc aeroioni negativi.

Cura de altitudine. Antrenamentul sau odihna activă timp de 1 - 2 săptămâni la

altitudini subalpine (600 - 1000 m) poate favoriza refacerea. Problemele adaptării

antrenamentului la altitudine sunt particularizate pe ramuri sportive şi constituie un capitol

important al inducerii formei sportive.

Reflexoterapia - acupunctura şi presopunctura. Reflexoterapia provine dintr-o formă

veche de medicină chinezească, bazată pe fluxul de energie (chi) de pe canalele (medianele)

corpului. Prin acupunctură şi presopunctură (aplicată numai de specialist !) se poate alina

imediat durerea şi reduce spasmul muscular.

Mijloacele de refacere după efort sunt variate şi au adresabilitate individualizată sau

orientare strictă pentru grupe de ramuri de sport. Considerată ca o componentă importantă a

antrenamentului sportiv, refacerea poate constitui cheia succesului în competiţie. Pregătirea

imediată pentru competiţie include obligatoriu şi demersurile de refacere aplicate înainte de

competiţie, în timpul competiţiei şi după competiţie. O pregătire eficientă necesită angajarea

unor factori constanţi şi permanenţi de refacere, care pot să genereze procesele de

supracompensare.

47

CURS NR. 4 - OBIECTIVELE ŞI PRINCIPIILE ANTRENAMENTULUI SPORTIV

Noţiunea de „antrenament" se utilizează în diverse domenii de activitate şi presupune un

proces de pregătire care vizează un nivel de excelenţă: în tehnică, în agricultură, în armată şi

în sport. Acceptăm totuşi adevărul că noţiunea de antrenament este legată de activitatea

sportivă.

Antrenamentul sportiv este un proces hipercomplex care produce modificări de natură

fizică, motorie, cognitivă şi afectivă, celui care se supune rigorilor lui. Aceste procese produc

adaptări de scurtă sau lungă durată în organismul sportivului şi duc la modificări majore de

ordin biopsihomotor, în raport cu un individ care nu practică sportul în mod organizat.

Carl, citat de Weineck (1997, 15) defineşte antrenamentul sportiv ca „o acţiune

complexă care exercită un efect sistematic şi specific asupra nivelului performanţei sportive şi

a capacităţii optime de performanţă în condiţii de pregătire şi competiţii".

Antrenamentul sportiv ca parte a activităţii sportive, are caracter de acţiune socială

organizată. Din acest punct de vedere principiile organizării, planificării, deciziei, reglării şi

evaluării ar trebui să constituie baza de conducere şi acţionare a antrenamentului.

Dragnea şi colaboratorii (2002, 155) defineşte antrenamentul sportiv ca „proces

complex desfăşurat sistemic şi continuu gradat, de adaptare a organismului sportivului la

eforturi fizice şi psihice intense, implicate la participarea în concursuri".

OBIECTIVELE ANTRENAMENTULUI

Obiectivele antrenamentului sportiv indică scopurile urmărite urmărite în procesul de

antrenament. Există în literatura de specialitate un consens al autorilor consacraţi care afirmă

că obiectivul major al antrenamentului sportiv este creşterea capacităţii de performanţă (vezi

structura capacităţii de performanţă).

În cadrul acestui obiectiv major vom putea identifica 3 grupe de obiective:

Psihomotrice, care se referă la diverşi factori de condiţionare ai performanţei (V, F, R şi

combinaţiile lor) la calităţile coordinative, care joacă un rol major în învăţarea tehnicilor

pe ramuri de sport. Educarea calităţilor psiho motrice este un obiectiv principal al

antrenamentului sportiv.

(Prin educarea / dezvoltarea calităţilor motrice Gh. Cârstea (1999, 85) înţelege

procesul special de instruire care poate accelera dezvoltarea indicilor calităţilor motrice de

48

bază (viteza, îndemânarea, rezistenţa şi forţa - V.Î.R.F) şi a calităţilor motrice specifice,

implicate prioritar în practicarea unor sporturi.)

Cognitive, care se referă la cunoaşterea tehnicii şi tacticii sportului antrenat şi la

mijloacele optime de antrenare ale acestora. Obiectivul cognitiv major constă în

perfecţionarea abilităţilor motrice fundamentale şi specifice, în contextul acumulării de

cunoştinţe teoretico-metodice şi de evaluare a sportului practicat. Abilităţile (ability – lb.

engl.) definesc nivelul de măiestrie într-o sarcină sportivă şi constituie nivelul

superior al aptitudinilor psiho-motrice. Autorul E. Fleischman (citat de Manno, 1996,

74) arată că nu e greşit să spunem calităţi motrice sau aptitudini motrice condiţionale şi

coordinative.

Psihologice, care se referă la voinţa sportivului, la angajarea în efort, la autocontrol, la

depăşirea stărilor de stres şi la determinarea psihică în stările limite de antrenament şi

concurs. Obiectivele pregătirii psihice a sportivilor urmăresc educarea, dezvoltarea,

ameliorarea sau perfecţionarea fiecărei însuşiri / calităţi care intră în sfera de influenţare

psihopedagogică (M. Epuran şi colab., 2001, 228).

Acestor trei mari grupe de obiective li se adaugă un important obiectiv deontologic şi

etic: întărirea sănătăţii şi consolidarea unei dezvoltări corporale corecte.

PRINCIPIILE ANTRENAMENTULUI SPORTIV

Principiul este definit ca „element fundamental, idee, lege de bază pe care se întemeiază

o teorie ştiinţifică" sau „totalitatea legilor şi a noţiunilor de bază ale unei discipline".(DEX,

1975)

Antrenamentul sportiv este o acţiune socială organizată. Din acest punct de vedere

principiile organizării, planificării, deciziei, reglării şi evaluării trebuie să constituie baza de

conducere şi acţionare a antrenamentului. La aceste categorii de principii ar trebui adăugate

principiile praxiologiei şi docimologiei, care se subordonează obiectivului creşterii continue a

performanţei sportive (dezvoltarea capacităţii de performanţă).

Conţinutul antrenamentului sportiv poate fi analizat prin prisma mai multor componente

fundamentale:

componenta pedagogică în care se totalizează principiile didactice utilizate;

componenta biologică unde se totalizează principiile care guvernează dezvoltarea

funcţională şi adaptarea organismului;

49

componenta psihologică unde se totalizează principiile care guvernează

pregătirea psihică pentru antrenament şi concurs;

componenta sociologică, prin raporturile şi modul de integrare al sportivului în

mediul social, economic, cultural;

componenta igienică, prin principiile care trebuie respectate în alimentaţie,

confort, mediul ambient;

componenta etică, prin principiile care trebuiesc respectate în idealurile etice şi

de fair-play, de olimpism şi sportivitate, care se manifestă în activitatea sportivă;

componenta estetică prin frumuseţea şi rafinamentul gestului motric.

Încercările de clasificare a principiilor antrenamentului sportiv sunt abordate din

perspectivele:

psiho-pedagogice;

metodice;

de conţinut;

strategice;

de orientare şi dirijare a efortului;

de evaluare.

O sinteză a acestor principii este mult mai potrivită din punct de vedere didactic şi

metodic. Din multitudinea acestora putem selecta principii fundamentale pe care nu le putem

eluda şi pe care le prezentăm în continuare:

N.G. Ozolin (1971) identifică următoarele principii:

a) principiul specializării;

b) principiul multilateralităţii;

c) principiul participării conştiente şi active;

d) principiul accesabilităţii;

e) principiul repetării;

f) principiul intuiţiei;

g) principiul individualizării;

h) interdependenţa principiilor.

D.Harre (1973) recunoaşte drept principii:

a) accesibiltăţii;

b) efortului continuu;

c) periodizării şi structurii ciclice al efortului;

50

d) participării conştient şi active;

e) sistematizării;

f) intuiţiei;

g) individualizării;

h) însuşirii temeinice.

L.P.Matveev şi A.D.Novicov (1980) identifică principii generale şi principii metodice:

Principii generale

a) dezvoltării armonioase;

b) dezvoltării multilaterale a individului;

c) legării educaţiei fizice de muncă;

d) întăririi sănătăţii.

Principii metodice

a) participării conştiente;

b) intuiţiei;

c) accesabilităţii şi individualizării;

d) sistematizării;

e) creşterii treptate a exigenţelor.

Renato Manno (1983)

Principii generale

a) motivaţiei;

b) realităţii (imitarea acţiunilor din realitate);

c) accesabilităţii.

Principii de dirijare a efortului

a) continuităţii antrenamentelor;

b) progresivităţii;

c) individualizării;

d) dezvoltării multilaterale a calităţii motrice şi indicilor morfo-funcţionali.

Ion Şiclovan (1984)

a) principiul specializării aprofundate a instruirii;

b) principiul adaptării la eforturi intense şi maxime;

c) principiul individualizării;

d) principiul dezvoltării multilaterale a calităţilor motrice şi indicilor morfofuncţionale;

51

e) principiul modelării;

Mihai Epuran (1986)

Principii generale

a) principiul dezvoltării multilaterale a personalităţii şi integrării socioprofesionale;

b) principiul eficenţei maxime şi economicităţii;

c) principiul complementarităţii teoriei cu practica.

Principii privind obiectivele antrenamentului

a) maximizarea sau stabilizarea capacităţii de performanţă;

b) dezvoltării aptitudinilor motrice, cognitive, afective şi volitive;

c) al controlului şi evaluării activităţii;

d) al colaborării dintre antrenor şi sportiv.

Principii privind conţinutul antrenamentului

a) al interdisciplinarităţii;

b) al raţionalizării;

c) al operaţionalizării.

Principii metodico-strategice

a) al individualizării;

b) al conştientizării;

c) al motivaţiei şi al efortului voluntar;

d) al accesibilităţii;

e) al interacţiunii mijloacelor verbale cu cele nonverbale;

f) al modelului;

g) al stimulării;

h) al supraînvăţării;

i) al specializării;

j) al autoreglării.

Descrierea conţinutului principiilor fundamentale ale antrenamentului sportiv

Principii pedagogice

Principiul evaluării (R. Manno)

52

Rolul evaluării este accentuat prin complexitatea şi obiectivizarea tehnicilor de

evaluare. Procesul instructiv-educativ din antrenament este evaluat prin prisma

comportamentului antrenorului, al sportivului şi al modificărilor rezultate pe acest parcurs.

Principiul conştientizării (R. Manno)

Legătura între voinţă şi puterea bilogică este de o eficienţă extremă dacă sportivul

posedă un înalt nivel al conştiinţei active şi al conştiinţei propriilor posibilităţi. Antrenorul

trebuie să-l conştienti-zeze pe sportiv asupra propriilor senzaţii profunde şi a capacităţii de a

le intensifica. Propriocepţiile musculare trebuie perfecţionate în permanenţă pentru a reduce

discordanţa între ceea ce resimte sportivul şi execuţiile sale. Automatismul nu înseamnă

limitarea conştiinţei, ci faza fundamentală pentru controlul conştient al proiectului actului

motor efectuat de sportiv.

Principiul accesibilităţii şi rezolvabilităţii

Sarcinile motrice propuse de antrenor sunt rezolvate cu succes de sportiv dacă sunt

proporţionale cu capacitatea lui de execuţie.

Există multe avantaje în substituirea filosofiei scării cu filosofia nivelului. Fixarea

subiectului la obiective imediate, respectând particularităţile de vârstă, sex, capacitate,

mijloace de punere a accentului pe gradul de progres realizat poate aduce avantaje. Evaluarea

sau pregătirea scalară, cu norme rigide, poate duce la ansamblul performanţei sportive.

Principiul sistematizării

Acest principiu permite reglarea alcătuirii programului în diferitele sale faze: învăţare,

consolidare, perfecţionare.

Abordarea sistematică a procesului de pregătire reglează interdependenţele factorilor

antrenamentului, evitând interfeţele negative.

Punctele centrale ale acestei acţiuni sunt:

focalizarea antrenamentelor pentru un obiectiv precis, atunci când este vorba de o

perioadă foarte scurtă;

progresia lucrului determinată de nivelul de pregătire;

individualizarea pregătirii;

perspectiva clară asupra obiectivelor, mijloacelor şi metodelor de lucru.

În plan docimologic, ansamblul acestor principii se supune la trei reguli:

de la simplu la complex;

de la uşor la greu;

de la cunoscut la necunoscut.

53

Principii privind conţinutul antrenamentului sportiv

Principiul specializării aprofundate pt. înalta performanţă

Pregătirea se va realiza strict specializat şi în acelaşi timp unitar la toate componentele

antrenamentului sportiv.

Cu cât nivelul de pregătire al sportivului este mai ridicat cu atât este mai specializată

pregătirea sa. Deci se maximalizează (sau se stabilizează) capacitatea de performanţă (M.

Epuran) la limitele cunoscute şi programate.

Principiul pregătirii multilaterale pt. înalta performanţă

Multilateralitatea pregătirii presupune selecţionarea mijloacelor (mijloace selective) din

multitudinea existentă, care pot deveni susceptibile să provoace specializarea şi să ridice

capacitatea de performanţă a sportivului.

Multilateralitatea pregătirii presupune 3 faze exigente:

pregătirea multilaterală a copiilor şi începătorilor;

pregătirea multilaterală a juniorilor şi sportivilor de performanţă;

pregătirea multilaterală a sportivilor de mare performanţă.

Pregătirea multilateraală este cea care orientează pregătirea generală spre pregătirea

specifică.

Principiul ciclicităţii antrenamentului

Ciclitatea antrenamentului este dată de caracterul ciclic şi temporal al pregătirii.

Ciclurile de pregătire se repetă de la un an la altul cu parametri din ce în ce mai

apropiaţi de capacitatea maximă de performanţă ce poate fi atinsă.

Ciclitatea este prezentă în toate structurile macrociclurilor de pregătire prin reluarea la

parametrii ridicaţi a obiectivelor propuse.

Principiul continuităţii antrenamentului

Antrenamentul sportiv are ca rezultat adaptarea progresivă a organismului la diferitele

tipuri de solicitări. Adaptarea poate fi de durată scurtă sau lungă, de etapă, adaptare curentă şi

operativă.

Procesul continuu al antrenamentului de performanţă lasă „urme" care se suprapun în

structurile de antrenament şi produc modificări esenţiale şi de lungă durată (deseori pentru

toată viaţa) în structura biologică şi psihică umană.

Principiul continuităţii trebuie să provoace stabilitatea proceselor de adaptare pozitivă

care e direct proporţională cu timpul cheltuit pentru creşterea capacităţii de performanţă.

54

Principiile orientării şi dirijării efortului

Principiul adaptării progresive a organismului la tipul de solicitare programat

Acest principiu este determinat de regula practică ce evidenţiază că dacă un stimul

standard cu o anumită intensitate nu creşte progresiv, atunci el îşi pierde calitatea de stimul.

Aceasta presupune modificarea periodică a valorii unui stimul sau schimbarea naturii lui.

Deci, schimbarea stimulilor produce adaptarea necesară. Menţinerea timp îndelungat a

stimulilor produce stagnarea în pregătire prin pierderea capacităţii de adaptare.

Principiul utilizării eforturilor cu tendinţă spre cele intense şi maxime

Practica ultimului deceniu demonstrează o creştere impresionantă a densităţii şi

intensităţii antrenamentelor. Dinamica jocurilor sportive, aruncările din atletism, săriturile din

atletism, halterele confirmă faptul că eforturile intense şi maxime sunt hotărâtoare. Acest

principiu nu trebuie să intre în contradicţie cu supracompensarea, refacerea după efort şi cu

cerinţa pregătirii treptate pentru acest tip de efort.

Principiul individualizării

Contrar părerilor că acest principiu, din cauza raţionalizării şi standardizării, şi-ar fi

pierdut din importanţă se pot prezenta următoarele argumente:

o sportivul este o entitate individuală;

o modul de reactivitate al sportivului la efort este individual;

o antrenamentul individual şi individualizat se realizează în funcţie de

informaţiile şi de evaluările efectuate strict despre starea sa reală biologică şi

psihologică.

Principiul motivaţiei

Michel Bouet (1969) sintetiza următoarele motive pentru care oamenii practică sportul:

o nevoi motorii (de cheltuire de energie, de mişcare);

o afirmarea de sine;

o căutarea compensaţiei (complementară şi de echilibrare, pentru surmontare,

pentru substituiri);

o tendinţe sociale (nevoia de afiliere şi integrare);

o interesul pentru competiţie (nevoia de succes, nevoia de a se compara cu alţii,

nevoia de a se opunea altuia, dorinţa de neprevăzut, plăcerea trăirii tensiunii

concursului);

55

o dorinţa de a câştiga (dorinţa de posesiune, glorie, recompense materaile,

dorinţa de succes, „nikefobia”, patriotism);

o aspiraţia de a deveni un campion (exigenţa, autoafirmare, interese materiale,

proiectare socială);

o agresivitate şi combativitate;

o dragostea de natură (lupta cu natura, contemplarea naturii);

o gustul riscului (jocul cu viaţa, dorinţa de a arăta curajul);

o atracţia spre aventură (neprevăzut, situaţii limită).

56

Curs nr. 5 - MIJLOACELE ANTRENAMENTULUI SPORTIV

Pentru atingerea obiectivelor antrenamentului sportiv şi rezolvarea lor cu un randament

şi o eficacitate sporită se utilizează un număr mare de mijloace, din ce în ce mai specializate,

dar în acelaşi timp selectate dintr-o bază diversă de disponibilităţi.

Randamentul mare al sportivilor este obţinut prin creşterea capacităţii lor de

performanţă. Această creştere este realizată în principal prin antrenamentul organizat şi

programat ştiinţific.

Starea de antrenament prezintă un grad înalt de corelaţie cu stadiul de pregătire al

sportivului: mai scăzută în perioada pregătitoare şi optimă sau eficace în perioada de concurs.

Concursul este cantitatea maximă de informaţie pe care o poate furniza sportivul asupra

capacităţii reale de performanţă (Dragnea A., 1996). Pe lângă concurs, antrenorul este obligat,

ca în mod periodic şi cu o frecvenţă ridicată, să evalueze prin teste, controale medicale

capacitatea prezumtivă de performanţă a sportivului.

Efortul din antrenamente şi din concursuri duce la acumularea oboselii. Capacitatea de

performanţă poate fi îmbunătăţită prin eliminarea oboselii şi favorizarea de găsire a noi

resurse energetice interne prin acţiunea de refacere după efort care este o acţiune dirijată.

Dispoziţia optimă pentru randamentul sportiv, pentru manifestarea capacităţii de

performanţă în momentul şi în locul potrivit se numeşte formă sportivă (R. Manno, 1996).

Forma sportivă nu este un fenomen bazat pe şansă ci este controlabilă (inductibilă) prin

procesul de antrenament. Desigur că ritmurile biologice sau cauzele sezoniere pot provoca o

serie de modificări, discutabile de altfel, în contextul desfăşurării competiţiei.

Majoritatea antrenorilor (Ozolin 1972, Harre 1973, Dragnea 1996, Manno 1996)

clasifică mijloacele antrenamentului sportiv în trei grupe distincte:

- Mijloace de antrenament sau de lecţie;

- Mijloace competiţionale;

- Mijloace de refacere a capacităţii de efort.

MIJLOACELE DE ANTRENAMENT SAU DE LECŢIE

Mijloacele de antrenament sunt construite din ansamblul exerciţiilor fizice desfăşurate

în diferite ramuri sportive. Pentru dezvoltarea calităţilor/aptitudinilor motrice condiţionale, se

creează o infrastructură energetică şi neuromusculară permiţând susţinerea unor eforturi

specifice, cu volume şi intensităţi diferite ale încărcăturii.

„Condiţionarea fizică" presupune utilizarea unui număr aproape infinit de exerciţii.

57

Formele de manifestare a aptitudinilor motrice condiţionale sunt şi ele extrem de variate

în funcţie de sportul practicat.

În sfera aptitudinilor motrice coordinative (aptitudini care permit dirijarea şi prelucrarea

informaţiilor provenind de la analizatorii implicaţi în mişcare: tactil, kinestezic, vestibular,

optic, acustic şi la elaborarea abilităţilor motrice), adică în sfera coordonării, este necesară

ameliorarea capacităţii analizatorilor de a recunoaşte cât mai rapid cu putinţă tensiunile

musculare optime pentru o mai bună reglare a gradelor de libertate a mişcării, pentru

menţinerea echilibrului, orientarea în spaţiu şi dezvoltarea la maximum a abilităţilor motrice

(priceperea de a rezolva prin aptitudini, sarcinile motrice specifice situaţiilor din ramurile de

sport). Acestea vor permite ulterior exprimarea elementelor motrice în tehnica specifică şi în

evoluţia sa.

Exerciţiile de antrenament pot fi împărţite în trei categorii:

Exerciţii generale - aceste exerciţii nu au o asemănare directă cu prestaţia sportivă

(crosul pentru un canotor sau pentru un ciclist, boxer etc.). Exerciţiile generale se aleg

cu grijă, pentru evitarea transferurilor negative asupra performanţei. Exerciţiile generale

au un rol activ în pregătirea fizică generală, în compensaţie şi în recuperare. Ele trebuie

să fie selective în angajarea musculară, deoarece se bazează pe deprinderi automatizate,

relativ simple.

A. Dragnea (1996) remarcă apartenenţa exerciţiilor cu caracter general la grupe care

constituie „şcoli” (şcoala alergării, aruncării, săriturii) şi care trebuie să respecte anumite

criterii:

- să dezvolte multilateral sportivii;

- să dezvolte calităţi motrice de bază;

- să lărgească bagajul de deprinderi motrice de bază;

- să reflecte totuşi particularităţile sportului respectiv,

Exerciţiile cu caracter general au o mare pondere în etapa pregătirii începătorilor.

Exerciţiile specifice - acest tip de exerciţii se situează la jumătatea drumului între

exerciţiile generale şi cele tipic competiţionale (R. Manno, 1966, 53). Toate au o

asemănare parţială cu exerciţiul competiţional, permiţând însă în acelaşi timp

potenţializarea unui anumit aspect al acestuia.

În această categorie deosebim două grupe de exerciţii:

a) Exerciţiile de iniţiere care vizează învăţarea tehnicilor în stadiul iniţial, într-un

mod pregătitor, în condiţii simplificate, parţiale sau facilitate;

58

b) Exerciţii de dezvoltare sau de potenţare, care sunt exerciţii efectuate pe un fond

de stabilitate tehnică şi dezvoltă aptitudinile condiţionale. Această categorie de exerciţii

utilizează fragmente simplificate din tehnica sportivă în care durata şi efortul de rezistenţă pot

fi modificate. În aceste condiţii poate fi aplicată standardizarea şi obiectivizarea mijloacelor

de antrenament (pe principiul unei variabile iar restul variabilelor rămân neschimbate o

perioadă bine definită, până la atingerea obiectivelor parţiale de pregătire).

Exerciţii competiţionale - exerciţiile de acest tip reproduc efectiv sau simulat

condiţiile probei oficiale, având la bază stimulentul determinant care constituie

componenta agonistică. Ele nu trebuie să se confunde cu mijloacele competiţionale.

Conţinutul acestor exerciţii este sintetic, de apropiere spre mijloacele competiţionale şi

contribuie la instalarea formei sportive. Forma sportivă, cu caracterul ei ciclic, în care

dobândirea, menţinerea şi pierderea ei se efectuează dirijat, are o durată limitată. Sportivul

experimentat are nevoie de exerciţii generale din ce în ce mai puţine şi de exerciţii specifice şi

competiţionale din ce în ce mai multe în perioada de menţinere a formei sportive.

Pe plan metodologic se poate afirma că specificitatea încărcăturii consolidează

condiţiile formei sportive iar încărcătura generală creează premisele apariţiei sau dispariţiei

formei sportive (ieşirea dirijată din formă sportivă).

MIJLOACELE COMPETIŢIONALE

Aceste mijloace au un caracter integrativ, de cuprindere a tuturor componentelor

antrenamentului, raportate la competiţie. Mijloacele competiţionale au un înalt grad de

specificitate, de particularizare în funcţie de ramura de sport antrenată. Ele se regăsesc în

proiectarea didactică a activităţii de la nivelul de mezocliclu până la planul de lecţie de

antrenament.

În procesul de dirijare a antrenamentului sportiv se sintetizează toate demersurile de

programare (termen scurt, mediu, lung) a antrenamentului, în efectuarea lui concretă, în

rezultatele concrete din competiţie şi în evaluarea (prognozarea) efectelor antrenamentului. În

acest context, mijloacele competiţionale constituie corolarul mijloacelor pentru obţinerea şi

ameliorarea performanţei.

Măsura esenţială pentru dirijarea antrenamentului (Adams, citat de Weineck, 1997, 35)

este încărcătura antrenamentului. Dozarea încărcăturii (prin volum, intensitate, durată,

specificitate, complexitate) efectuată în mod oportun şi corect, formează stimuli adecvaţi

pentru creşterea performanţei sportive.

Mijloacele competiţionale, utilizate ca probe de control şi teste furnizează cele mai

fiabile date cu privire la diagrama performanţei sportive. Este cunoscut de către toţi

59

specialiştii rolul concursurilor de verificare, preolimpice, zonale sau turnee, care permit o

programare a formei sportive pentru concursul cel mai important.

A. Dragnea (1996) citându-l pe Ioan Kunst-Ghermănescu, amintea de rolul important al

„exerciţiilor integrale” de concurs în cadrul „jocurilor sportive”:

- jocul şcoală: cu parteneri mai puţini valoroşi, pentru aplicarea sarcinilor tehnicotactice

propuse;

- jocul de antrenament: pentru perfecţionarea jocului bilateral, pentru omogenizarea

echipei, cu parteneri egali sau mai valoroşi. Acest tip de joc se planifică o dată pe săptămână

(de regulă miercuri, joi) la ora când are loc jocul oficial;

- jocul de verificare: testul cel mai veridic şi mai complex, care se organizează întro

ambianţă cvasi-oficială, cu arbitri, cu înregistrări video, cu analize de joc;

- jocul competiţional: care nu se va confunda cu jocul oficial. Acest joc se

desfăşoară amical, în turnee tradiţionale, înainte de începerea campionatelor sau a

competiţiilor oficiale.

MIJLOACE DE REFACERE A CAPACITĂŢII DE EFORT

Refacerea este integrată în regimul şi în planificarea curentă a zilei de pregătire,

căpătând semnificaţia unui proces distinct. Acesta este motivul pentru care refacerea după

efortul din antrenamente şi competiţii este considerată ca un mijloc important al pregătirii

sportivului.

Cele trei mari grupe de mijloace ale antrenamentului sportiv nu se aplică independent ci

în mod global şi cu o abordare frontală, după orientări metodologice şi procedee metodice

specifice activităţilor proiectate. În acest context trebuie să subliniem că metodele nu există ca

atare ci se exprimă prin procedee şi orientări metodologice pe care vom încerca să la descriem

în continuare.

METODELE ANTRENAMENTULUI SPORTIV

Proiectarea şi realizarea cu eficienţă a activităţii instructiv-educative în procesul de

antrenament depinde de modul în care se desfăşoară, se dimensionează şi se articulează

mijloacele utilizate.

Formele şi mijloacele strategice, de înfăptuire a sarcinilor didactice din antrenament

(obiectivele antrenamentului sportiv) pot fi circumscrise terminologic prin intermediul

următoarelor sintagme:

tehnologie didactică (tehnologia acţionării didactice), care întruneşte ansamblul

mijloacelor audio-vizuale şi al metodelor, mijloacelor, strategiilor de organizare ale procesului

instructiv-educativ;

60

metoda didactică - mod sintetic de cercetare, de cunoaştere şi de transformare a

realităţii obiective sau ca un ansamblu de procedee folosite în realizarea unui scop

Metodele de instruire se aseamănă cu metodele de cercetare în sensul că ambele duc la

conturarea unor fapte, legităţi, descrieri. Deosebirea esenţială între ele constă în aceea că, în

timp ce metodele de cercetare produc, elaborează cunoştinţe, metodele didactice prezintă,

vehiculează valori ale cunoaşterii la un moment dat.

Metodele didactice deţin mai multe funcţii specifice (Cerghit, citat de Cucoş, 1996, 82):

funcţia cognitivă;

funcţia formativ-educativă;

funcţia instrumentală;

funcţia normativă sau de evaluare.

metodologie didactică, unde se precizează natura, funcţiile şi clasificările diferitelor

metode instructiv-educative;

procedeul didactic, care defineşte suita de operaţii concrete ale metodelor. O metodă

apare ca un ansamblu corelat de procedee utilizate în momentul oportun şi considerate a fi cele

mai eficiente;

mod de organizare al procesului instructiv-educativ, care se referă la combinaţiile

metodologice şi elementele organizatorice care conferă metodei şi procedeului didactic utilizat

un caracter structurat în timp.

Pentru realizarea obiectivului major al antrenamentului sportiv (creşterea capacităţii de

performanţă a sportivului) ansamblul de mijloace utilizate se constituie într-un sistem de

metode. Acest sistem de metode trebuie expus şi experimentat cu claritate în strategiile de

pregătire şi în proiectarea didactică a pregătirii.

În domeniul antrenamentului sportiv criteriile de clasificarea metodelor vizează aspectele

principale ale procesului instructiv educativ. Din acest punct de vedere metodele din domeniul

nostru sunt:

metode de instruire propriu – zisă;

metode de educaţie;

metode de verificare şi apreciere;

metode de corectare a greşelilor de execuţie;

metode de refacere a capacităţii de efort.

Metodele nu există ca atare. Ele se exprimă prin procedee metodice şi orientări

metodologice. Orientările metodologice moderne sunt:

61

tratarea diferenţiată;

problematizarea;

modelarea;

algoritmizarea;

instruirea programată.

Procedeele metodice, orientările metodologice în antrenamentul sportiv pot fi clasificate

după opinia lui A. Dragnea (1996) în următoarele categorii de metode:

metode bazate pe relaţia efort-odihnă;

metoda analogiei;

metoda modelării;

metoda participării-formative.

Metode de antrenament bazate pe relaţia efort-odihnă

Modificarea relaţiilor dintre volumul, intensitatea, durata, densitatea şi complexitatea

efortului din antrenament provoacă o reacţie de adaptare a organismului, specifică ramurii de

sport practicate.

Caracteristica esenţială a metodelor de antrenament este dată de „jocul” dintre efort şi

odihnă, adică dintre consumul de energie şi oboseala acumulată pe de o parte şi odihna

necesară refacerii pe de altă parte.

În diferitele metode ale antrenamentului efortul depus poate fi:

- efort standard acelaşi mereu, uniform, în fiecare moment al exerciţiului;

- efort variabil prin schimbarea ritmului de execuţie;

- efort continuu în toate momentele execuţiei;

- efort cu pauze sau cu intervale în desfăşurarea momentelor execuţiei.

În alternanţa cu efortul, odihna este exprimată prin pauzele care intervin între ultimul

efort efectuat şi următorul efort programat. În aceste cazuri distingem:

a) odihnă cu pauze de scurtă durată care favorizează refacerea incompletă a

organismului. Efortul următor se desfăşoară pe un fond de odihnă incompletă care duce treptat

la scăderea capacităţii de efort. Durata pauzelor scurte are un pronunţat caracter specific şi mai

ales individualizat în funcţie de: gradul de antrenament, perioada de pregătire, sex, vârstă,

volumul şi intensitatea efortului. Cu cât gradul de adaptabilitate creşte, cu atât durata pauzei

poate fi micşorată (variaţia stimulilor).

b) Odihnă cu pauze medii, care asigură refacerea completă a organismului în sensul că

asigură revenirea organismului la parametrii dinaintea efectuării repetării.

62

c) Odihnă cu pauze lungi, care permit supracompensarea şi efectuarea următoarelor

repetări pe fondul unei capacităţi de efort mărite. În aceste cazuri se utilizează odihna şi

refacerea dirijată pentru obţinerea stării de supracompensare.

În esenţă, aceste metode se bazează pe repetarea pe părţi componente sau în întregime a

exerciţiului sau pe combinarea celor două căi. Aceste repetări se folosesc în funcţie de

volumul, intensitatea şi complexitatea efortului necesar adaptării în sensul dorit pentru

performanţă şi de tipurile de pauze şi de durata acestora.

Pentru a se produce modificările adaptative impuse de obiectivele antrenamentului se

utilizează în mod frecvent metoda standardizării activităţii în antrenament. Matveev, citat de

Dragnea (1996), numeşte această metodă (sau complex de metode) a „exerciţiului riguros

standardizat”.

Exersarea în condiţii standard presupune respectarea anumitor condiţii:

a) efectuarea mişcărilor componente ale structurii ce se exersează, într-o ordine

prestabilită, mereu aceeaşi;

b) precizarea cu exactitate a volumului şi intensităţii efortului;

c) stabilirea cu precizie a duratei pauzelor, precum şi a caracterului acestuia (pasiv sau

activ);

d) crearea unor condiţii organizatorice şi materiale optime, care să favorizeze

repetarea în limitele în care a fost concepută, incluzând şi condiţiile de evaluare şi control.

Practic, această metodă constă din organizarea structurală a mijloacelor de antrenament

astfel încât toate componentele lor să aibă valori constante, cu excepţia uneia singure care

evoluează în timp.

Exemplu: Viteza de execuţie a paselor de pe loc poate fi îmbunătăţită prin respectarea

următoarelor condiţii:

- numărul de execuţii şi formaţii de lucru se menţine constantă;

- distanţa dintre executanţi se menţine constantă;

- procedeul de pasare rămâne acelaşi;

- durata şi natura pauzei între repetări rămâne aceeaşi;

- durata exerciţiilor (a seriilor) rămâne constantă.

Singurul parametru variabil este cel al numărului de execuţii (de pase) efectuate în

unitatea de timp, care va trebui să crească, menţinându-se nealterată corectitudinea execuţiei.

Acest element variabil va fi exprimat printr-o singură cifră - cea a mediilor de execuţie

efectuate pe unitatea de timp, pe parcursul seriilor sau pe parcursul ultimelor serii.

63

Standardizarea mijloacelor are un caracter temporar: odată cu evoluţia (sau involuţia)

execuţiei vor fi schimbaţi parametrii, deoarece apare fenomenul de adaptare la efort şi

performanţele pot să stagneze sau să regreseze.

Dozarea efortului în această metodă este facilă în structurile simple (alergare, înot,

ciclism) ciclice, iar în cadrul structurilor motrice aciclice, complexe, este mai dificilă (lupte,

box, judo, jocuri sportive).

Exersarea în condiţii standard prezintă după A. Dragnea mai multe variante în funcţie de

faza de învăţare:

1. Exersare standard în faza învăţării iniţiale a mişcărilor (a tehnicii):

abordare analitică (pe părţi);

abordare integrală sau globală.

2. Exersare standard în faza perfecţionării deprinderilor tehnice şi educarea calităţilor

motrice:

exersarea pe părţi sau pe faze a exerciţiului;

repetarea unor mişcări ce implică anumite grupe musculare sau calităţi

motrice;

repetarea integrală în condiţii analoge concursului.

O altă clasificare are la bază relaţia dintre efort şi odihnă şi se bazează pe combinaţii ale

repetării în condiţii standard:

1. Exersare în condiţii standard cu:

- eforturi în tempo uniform şi moderat;

- eforturi cu intervale (complete, incomplete, supracompensate).

2. Exersare în condiţii de efort variat (alternative) cu:

- eforturi continue în tempo variat sau uniform;

- eforturi cu intervale diferite în funcţie de sarcină.

Aceste exersări utilizează următoarele metode:

a) metode combinate:

- standard – variat;

- exersare progresivă;

- exersare cu interval în scădere;

b) metode cu structură în circuit:

- exersare continuă;

- exersare continuă cu intervale;

64

- circuit cu intervale (intensiv sau extensiv).

Prezentarea acestor metode de antrenament face obiectul metodicii dezvoltării calităţilor

motrice de bază şi a abilităţilor care formează obiectul pregătirii complexe în antrenamentul

sportiv. Această metodologie va respecta următoarele etape:

calitatea motrice, aptitudinea sau abilitatea de dezvoltare sau educat;

metodele de antrenament utilizate;

procedeele metodice de antrenament utilizate;

caracteristicile procedeelor metodice;

efectele scontate.

A. Dragnea (1996) citându-l pe D. Steinhofer propune o clasificare a metodelor şi

procedeelor metodice de antrenament bazate pe relaţia efort-odihnă. Aceste metode şi procedee

metodice trebuie să respecte următoarele etape în aplicarea lor în antrenament.

Calitatea motrice de dezvoltat sau aptitudinea motrice de educat:

1. Metoda de antrenament;

2. Procedeele metodice aplicate;

3. Caracteristicile efortului şi pauzelor;

4. Efectele scontate.

Demersuri si procedee metodice

Exemplu

1. Calitatea motrice sau aptitudi-nea motrice

Forţa maximă

de dezvoltat

Metoda standard cu repetări, cu pauze, cu

2. Metoda de antrenameent

revenire completă

a) Procedeul greutăţilor maxime

b) Procedeul efortului „excentric"

3. Procedee metodice aplicate

c) Izometrie

d) Procedeul creşterii în „piramidă"

b) Efort maximal şi submaximal în raport cu

F.max. Repetări puţine/serie cu execuţie

explozivă.

4. Caracteristicile efortului şi pauzelor c) Efort supramaxim. Repetări reduse.

Execuţie lentă.

d) Contracţii statice de 9-12" de 5-10 ori

zilnic

65

Demersuri si procedee metodice

5. Efecte scontate

Exemplu

e) Eforturi variabile / serie: mici la medii,

medii la mari.

Volum mare de execuţie

a) Coordonare musculară mare

b) Folosirea F.max. utilizarea tuturor fibrelor

musculare

c) Creşte masa musculară. Forţa statică

mare.

d) Hipertrofie musculară. Capacitate de

adaptare la o inervaţie variabilă

Exemplificarea demersului metodic pentru dezvoltarea unei calităţi motrice

(după Dragnea şi Steinhofer,1996)

Metoda analogiei în antrenamentul sportiv

Această metodă se bazează pe relaţia de analogie dintre concurs şi antrenament. Două

sisteme sunt considerate analoge dacă îndeplinesc următoarele condiţii:

a) Posedă un ansamblu de receptori ai informaţiei din mediul extern, pe care să o

codifice în limbaj propriu. Exemplu: informaţia de natură regulamentară din concurs este

receptată diferit de sportivi: sportivul percepe informaţia de la antrenor (explicaţie, mijloace

intuitive) şi apoi o aplică în funcţie de scopul propus şi de propriile posibilităţi.

b) Prezintă un ansamblu de reacţii de reglare ca urmare a preluării informaţiei

recepţionate din interior sau exterior. Exemplu: judocanii utilizează procedee de atac şi de

apărare aplicând principiul „reacţie-contrareacţie” în contact cu adversarul (utilizarea mişcării

adversarului în vederea iniţierii unui procedeu de atac).

În orice sistem analog procesul de reglare prezintă trei parametri:

durata procesului (secunde, minute, zile, luni, ani) în funcţie de obiectivele

propuse;

finalitatea procesului (îndeplinirea sau neîndeplinirea obiectivelor propuse);

eficienţa procesului (cum şi cât se cheltuieşte din resurse?).

c) Sistemul analog este înzestrat cu o verigă de feed-back (informaţie de retur). Întrun

sistem de control (sau unul analog) feed-back-ul este constituit din informaţiile asupra

66

stării reale atinse şi permite modificările adecvate ale interacţiunilor succesive în funcţie de

obiectivul prevăzut (R. Manno, 1996)

Metoda analogiei nu trebuie confundată cu metoda modelării. Metoda modelării poate

să opereze cu modele analoge, dar este un proces mai complex pe care îl vom trata în

continuare. Analogia este mai uşor de aplicat în practică şi mai operaţională decât modelarea.

Exemplu: Exersarea unei tactici de joc, pentru un anume adversar, în anumite condiţii este

analogie; exersarea unor anumite exerciţii ca şi în concurs (ritm, tempo, condiţii de execuţie)

reprezintă aplicarea concretă a metodei analogiei; un mod analog de comportament se

manifestă când un sportiv de valoare inferioară încearcă să aibă comportamentul

performanţial al sportivului de mare valoare.

J. Weineck (1996, 28) prezintă o schemă a organizării sistematice a exerciţiilor în

antrenamentul de lungă durată unde include analogia în treptele structurii motrice şi a

structurii încărcăturii în procesul instructiv-educativ .

„Treptele” pe care le propune Weineck în organizarea acestor exerciţii cuprind în mod

obligatoriu exerciţii analoge în suita următoare:

- exerciţii diferite (de bază);

- exerciţii analoge (de apropiere);

- exerciţii identice (specifice);

- exerciţii superioare (complexe de exerciţii specifice, competiţionale).

Metoda analogiei poate fi aplicată în următoarele planuri:

- plan performanţial (al rezultatelor obţinute);

- plan funcţional (modul prestaţiei);

- plan structural (componenta materială şi valoarea ei).

Datorită faptului că se aplică unor structuri procesuale, metoda analogiei este o metodă

dinamică deosebit de pragmatică.

Metoda modelării în antrenamentul sportiv

În literatura de specialitate modelarea primeşte sensuri foarte diferite. În domeniul

educaţiei fizice şi sportului modelarea a fost înţeleasă atât ca principiu cât şi ca metodă.

Gheorghe Cârstea (1999) indică trei sensuri principale ale modelării:

Metodă de investigaţie ştiinţifică:

Ansamblul de procedee practice şi teoretice prin care se transformă şi se

cercetează originalul prin modelul său;

67

Reprezentarea sau construcţia substanţială sau mentală a unor modele materiale

sau mentale ca analoge ale realităţii;

Reproducerea imaginară schematică a fenomenului sub forma unui sistem

simplificat, similar sau analog cu fenomenul;

Operaţia de studiu, de cercetare a fenomenului din natură sau din societate cu

ajutorul modelelor ideale sau materiale.

Se pot desprinde două direcţii în care e înţeleasă modelarea ca metodă de cercetare:

1. Metodă de studiere a unui fenomen al realităţii (originalul) pentru a se elabora

modelul său.

2. Metodă de studiere a realităţii, a fenomenelor acesteia cu ajutorul unor modele

deja elaborate, pentru a se putea explica cât mai corect „originalul respectiv”.

Metodă de învăţământ care constă în acţiunea cadrului didactic de pregătire a

subiecţilor în concordanţă cu indicatorii cuprinşi în modelele elaborate. Modelarea de acest tip

presupune elaborarea unei programări a activităţii şi aplicarea acestei programări.

Principii de instruirte care constă în orientarea procesului de pregătire şi programarea

lui cu ajutorul unor „modele”.

Modelul:

mijloc sau procedeu simplificat care imită în întregime sau parţial, în mod

esenţial şi din anumite puncte de vedere un sistem organizat mai complex.

reproducerea schematică a unui fenomen sub forma unui sistem care-i

evidenţiază elementele semnificative.

o aproximare a sistemului real; este un sistem teoretic (logic-matematic) sau

material, cu ajutorul căruia pot fi studiate indirect proprietăţile şi transformările unui

alt sistem mai complex (sistemul original) cu care modelul reprezintă o anumită

analogie.

Modelul reflectă realitatea obiectivă dar numai rezumativ şi numai limitat. El nu

epuizează originalul, este mai omogen şi mai abstract decât acesta. Originalul este un sistem

deschis iar modelul este un sistem închis, numai pentru o perioadă de timp. Modelul trebuie

să fie cuantificat precis, să prezinte parametri de ordin calitativ şi cantitativ.

În funcţie de anumite criterii modelele se pot clasifica în felul următor:

1. După natura lor:

68

modele ideale (cerinţe maximale ale sportului sau sportivului în raport cu

fenomenul real);

modele materiale – similare (fidele cu originalul) sau analogice (prezintă o

funcţionare structurală asemănătoare cu originalul).

2. După calitatea lor:

modele empirice – stabilite pe baza rutinei antrenorului, prin aprecieri

subiective;

modele logice – verificate total sau parţial prin determinări, testări, probe;

modele matematice – exprimate cifric (procente, coeficienţi, parametri).

3. După termenul pentru care sunt elaborate

modele finale;

modele intermediare;

modele operaţionale;

modele de selecţie;

modele de pregătire;

modele de concurs.

Un model final sau intermediar se structurează pe următoarele componente:

capacitate de organizare, de a răspunde simultan în grup sau individual la

concluziile necesare pentru pregătire;

dezvoltare fizică armonioasă a organismului;

capacitate motrice generală şi specifică;

capacitate de autoorganizare şi autocontrol.

În antrenamentul sportiv modelul operaţional este instrumentul principal cu care se

acţionează pentru realizarea fiecărei componente a modelului intermediar, adică prin exerciţii

fizice. Aceste complexe de exerciţii se mai numesc sisteme de acţionare şi trebuie să

constituie modele operaţionale prin administrarea lor într-o succesiune logică, cu o dozare

precisă şi cu un grad înalt de eficienţă.

Modelarea procesului de instruire sportivă

Modelarea presupune în primul rând elaborarea unui model. Conceptul de model în

cibernetică apare ca o oglindire a unor date şi relaţii dintr-un anumit domeniu cu ajutorul unei

structuri materiale (efective sau ipotetice) mai simple, mai uşor de sesizat. Metoda modelării

69

cibernetice este strâns legată de metoda analogiei. De regulă se elaborează modele (sisteme

simplificate) care posedă trăsăturile esenţiale ale originalului.

Operaţiunile necesare modelării procesului de instruire sportivă sunt:

a) Transformarea ansamblului original, ideal, într-o imagine simplificată numită

„model”. Exemplu: operaţiunea de transformare cifrică a parametrilor jocurilor sportive

(număr de mingi pierdute, număr de mingi câştigate, număr de acţiuni reuşite şi procentaje de

eficacitate, etc.). Aceşti parametri cifrici pot constitui un model simplificat (pe care îl putem

diminua până la nivelul de aplicabilitate în situaţiile concrete, de lucru cu sportivii).

b) Stabilirea procedeelor de utilizare a modelului ca instrument de cercetare a

originalului. Exemplu: continuând operaţiunea modelării, antrenamentul stabileşte care sunt

mijloacele de acţionare necesare pentru atingerea parametrilor stabiliţi ca model. Se stabilesc

metodele, mijloacele, procedeele de utilizare pentru a reconstitui modelul intermediar sau

final (de echipă, de jucător, de prestaţie, de execuţie etc.).

Există o serie de secvenţe care trebuie aplicate în metoda modelării în instruire:

1. Delimitarea şi cunoaşterea limitelor cantitative şi calitative ale sistemului original

(obiectul modelării).

2. Obţinerea unor date generale esenţiale şi neesenţiale despre sistemul original.

3. Formularea unor ipoteze în legătură cu proprietăţile originalului, modul de

funcţionare şi organizare a comportamentului acestuia.

4. Construirea modelului cu ajutorul trăsăturilor esenţiale, fundamentale.

5. Experimentarea modelului, verificarea funcţionalităţii acestuia şi a datelor

vehiculate.

6. Optimizarea modelului pentru adecvarea deplină a acestora la sarcinile cercetării.

7. Extrapolarea concluziilor desprinse din studiul efectuat şi aplicarea modelului la

sistemul original care nu a putut fi abordat în studiu decât cu ajutorul modelului.

Modelele au un puternic caracter prospectiv. Esenţa modelării în antrenamentul sportiv

se caracterizează prin tripleta model – algoritm – programare. Modelul este un sistem de

valorificare a unui sistem care a fost, care există şi care va deveni.

Tripleta model – algoritm – programare care aşa cum am amintit, constituie esenţa

modelării utilizează în esenţă elaborarea modelului campionului.

Parametrii care definesc modelul campionului constituie modele componente, ca de

exemplu:

modelul medico-biologic al campionului;

70

modelul psihologic al campionului;

modelul performanţial al campionului care conţine:

o

o

o

prognoza recordului;

prognoza potenţialului de concurs;

graficul de concurs (de cursă, de joc);

modelul de concurs;

modelul de antrenament.

În elaborarea modelului de antrenament un instrument util devine algoritmizarea

exerciţiilor în procesul de instruire. Un asemenea tip de algoritm constă în găsirea celor mai

eficiente exerciţii, dispuse în succesiune bine determinată, logică, bine cuan-tificată şi cu

reguli eficiente metodico-organizatorice. Algoritmizarea presupune respectarea următoarelor

cerinţe metodologice:

a) analiza logică a structurii de învăţat;

b) concordanţa algoritmilor cu legile dezvoltării fizice ale organismului;

c) numărul algoritmilor să fie optimali (puţini dar buni);

d) să fie riguros dozaţi (cuantificaţi);

e) să fie codificaţi (cifre, litere);

f) algoritmii conţinutului procesului de instruire să vizeze metodologia de

evaluare a subiecţilor.

Dezavantajele algoritmizării sunt:

nu oferă posibilitatea alegerii, deci nu dezvoltă creativitatea;

în anumite situaţii algoritmii nu pot fi aplicaţi (combinaţii în jocuri sportive

împotriva apărătorilor, combinaţii în gimnastică).

Modelarea se poate realiza prin programare (instruire programată). Există două tipuri

de instruire programată:

- liniară (aceeaşi pentru toţi membrii grupului);

- ramificată (cu programe secundare, în situaţii tactice).

Instruirea programată respectă anumite principii:

principiul paşilor mici;

principiul progresului gradat;

principiul întăririi (verificarea imediată);

71

principiul ritmului individual de muncă;

principiul repetiţiei.

Tripleta model – algoritm – programare din modelul de pregătire trebuie să copieze

modelul de concurs şi să ducă la instalarea formei sportive competiţionale.

72

Curs nr. 6 - COMPONENTELE ANTRENAMENTULULUI SPORTIV, PREGĂTIREA

FIZICĂ (FORŢA)

Realizarea performanţei sportive este un proces guvernat de legi şi reguli funcţionale şi

metodologice precise în antrenament, competiţie şi refacere.

Antrenamentul sportiv, principalul proces al activităţii de obţinere a performanţei, este

alcătuit în pricipal de exerciţii fizice cu un grad crescut de complexitate, pe măsură ce

performanţa evoluează.

Complexitatea exerciţiilor fizice este diferenţiată de domeniul şi adresabilitatea lor şi

anume: capacitatea de efort, tehnica sportului, tactica sportului, sfera psihică, teoretică

artistică, biologică. Fiecare dintre aceste domenii formează un sistem complex cu o pondere

diferenţiată a componentelor în funcţie de caracteristicile sportului antrenat şi de specificul

perioadei de pregătire. Pe măsură ce sportivul evoluează în performanţă, aceste domenii

(componente) se diversifică şi se hiperspecializează.

În activitatea curentă, se utilizează termenul de pregătire. Acesta se se referă însă, nu

numai la practica nemijlocită, ci şi la fundamentările teoretice şi mai ales metodologice care

argumentează utilizarea mijloacelor (exerciţiilor) necesare în domeniu.

Astfel au devenit uzuale următoarele sintagme în domeniu:

pregătire fizică - cu referire ca mijloacele şi metodele ce guvernează activitatea de

dezvoltare a aptitudinilor motrice condiţionale (VRF) şi coordinative (îndemânare,

coordonare, organizare motrică superioară) şi a capacităţii de efort;

pregătire tehnică - cu referire la mijloacele şi metodele utilizate în antrenarea

tehnicii unui sport;

pregătire tactică - cu referire la mijloacele şi metodele care duc la formarea

priceperilor şi deprinderilor tactice şi strategia aplicării lor în competiţii;

pregătire psihologică - cu referire la mijloacele şi metodele care reglează

comportamentul psihicului sportivului în antrenament şi concurs şi metodele de psihoterapie

în situaţii limită sau patologice sportive;

pregătire teoretică - cu referire la sfera problemelor teoretice ale domeniului (legi

care guvernează efortul specific, regulamente, competiţii, evaluare);

pregătire artistică - cu referire la mijloacele şi metodele de formare a simţului

estetic în sport, de estetică şi frumuseţea actului motric la sporturile cu prestaţie specific

73

artistică (sărituri în apă, patinaj artistic, gimnastică ritmică sportivă, proba de sol la gimnastica

artistică);

pregătire biologică pentru antrenament şi concurs - cu referire la mijloacele şi

metodele de refacere, de supracompensare şi de pregătire imediată pentru concurs şi

antrenament.

Tratarea fiecărei componente este abordată în mod special de teoriile şi metodicile

fiecărei disciplinelor sportive în parte.

Modul de prezentare al componentelor antrenamentului sportiv este didactic, în

realitate acestea sunt abordate sistemic. În unele lucrări de specialitate componentele se

numesc factorii antrenamentului.

PREGĂTIREA FIZICĂ (PF)

Cea mai importantă componentă a antrenamentului sportiv, care determină

randamentul în antrenament şi concurs este pregătirea fizică care include dezvoltarea

calităţilor motrice de bază şi specifice.

Calităţile motrice sunt însuşiri ale organismului uman. Ele se dezvoltă şi apoi

involuează pe parcursul vieţii, iar în viziunea lui Cârstea (1999) ele se pot educa prin

accelerarea dezvoltării în procesul de instruire.

O definiţie mai recentă a calităţilor motrice este dată de E. Fleischman citat de R.

Manno (1996) care le denumeşte aptitudini motrice.

Aptitudinile (lb. engl – skills) sunt trăsături durabile, greu de modificat ale motricităţii

omului. La nivelul superior al aptitudinii se află abilitatea (ability – lb. engl) care defineşte

nivelul de măiestrie într-o sarcină motrică specifică. Este deosebit de important faptul că

aceste aptitudini sunt perfectibile.

Clasificarea aptitudinilor motrice (a calităţilor motrice) se poate face în mai multe

moduri. De mare utilitate în programarea antrenamentului şi în organizarea didactică a

pregătirii este clasificarea propusă de Gundlach (citat de R. Manno –1996) care evidenţează

două categorii de aptitudini motrice:

- aptitudini motrice condiţionale;

- aptitudini motrice coordinative.

Aptitudinile condiţionale (organico-musculare) se bazează pe eficacitatea metabolică a

muşchilor şi aparatelor, iar aptitudinile motrice coordinative (perceptiv – motrice) se bazează

pe capacitatea de a regla şi organiza mişcarea.

74

Aptitudinile motrice condiţionale sunt:

- aptitudini de forţă (calitate motrice forţă);

- aptitudini de rezistenţă (calitate motrice rezistenţa);

- aptitudini de viteză (calitate motrice viteza).

Aptitudinile motrice coordinative permit dirijarea şi prelucrarea informaţiilor provenind

de la analizatorii implicaţi în mişcare (tactil, kinestezic, vestibular, ostic, acustic) şi în

elaborarea abilităţilor motrice.

Faza marcantă a dezvoltării aptitudinilor coordinative este în perioada prepubertară

(până la 12 – 13 ani), iar dezvoltarea aptitudinilor condiţionale este cuprinsă între 12 – 18 ani.

Distincţia între aptitudinile motrice condiţionale şi coordinative este pur didactică

deoarece nu este o frontieră marcantă între ele. Precizia mişcării nu este delimitată de suportul

condiţional decât la începători. La avansaţi şi în faza perfecţionării (supraînvăţării) precizia

motrică şi suportul ei condiţional sunt într-o strânsă legătură.

Este evident că exprimarea corectă a tehnicii în regim de rezistenţă este limitată de

factorii condiţionali (capacitatea de efort).

Din aceste motive a apărut noţiunea de aptitudine motrice intermediară. Printre cele

mai semnificative cazuri sunt mobilitatea, supleţea şi viteza de reacţie simplă. Ele au

consecinţe energetice semnificative şi nu joacă un rol important în organizarea mişcării, dar

au un rol major în eficacitatea actului motric sau în expresivitatea lui.

Forţa musculară

Definiţie: Capacitatea de efort neuro-musculară de a învinge o rezistenţă externă sau

internă. Forţa maximă pe care o poate dezvolta un sportiv depinde de caracteristicile

biomecanice ale mişcării dar şi de intensitatea impulsului (numărul de unităţi motorii care se

implică în contracţia musculară). Datorită acestor caracteristici forţa musculară este de fapt

manifestarea capacităţii de contracţie eficientă, angrenată în mod simultan de către unităţile

neuromotorii, în mod voluntar.

Contracţia musculară constituie baza exprimării forţei. Cunoaşterea tipului de

contracţie musculară este deosebit de importantă pentru alegerea mijloacelor de dezvoltare a

forţei. Contracţia musculară poate fi:

izotonică (sau anizotonică):

izometrică;

auxotonică. (Weineck, 1999).

75

Fibra musculară este constituită din elemente contractile şi elemente elastice care se

comportă diferit în tipurile de contracţie musculară.

În contracţia izotonică elementele contractile din muşchi sunt contractate (se

scurtează) iar elementele elastice nu-şi schimbă lungimea. Rezultă o scurtare a muşchiului cu

efectuarea deplasării încărcăturii.

În contracţia musculară izometrică, se produce la fel, o scurtare a elementelor

contractile, dar elementele elastice se lungesc în aceeaşi măsură, astfel că din exterior nu se

percepe o scurtare a muşchiului.

Contracţia musculară auxotonică este forma cea mai frecvent întâlnită în

exerciţiile sportive. Mecanismul acestei contracţii este următorul:

există o primă fază de contractare izometrică, de punere a muşchiului „sub tensiune”,

apoi urmează faza a doua în care muşchiul se scurtează printr-o contracţie izotonică.

În concluzie contracţia auxotonică reprezintă o combinaţie de solicitare de tip

izometric şi izotonic.

Tipuri de activitate musculară

J. Weineck, citându-l pe Harre (1976) prezintă patru tipuri de activitate (lucru)

musculară:

a) activitate musculară concentrică, specifică majorităţii activităţilor sportive,

permite prin scurtarea fibrei musculare să propulseze corpul sau o greutate într-o direcţie sau să

învingă o rezistenţă;

b) activitatea musculară de frânare excentrică care se manifestă în fazele de

amortizare a săriturii şi în fazele de demaraj ale mişcării. Caracteristica principală este o

întindere a fibrei musculare printr-o forţă activă de reacţie;

c) activitatea musculară statică constă în fixarea segmentelor corpului sau a

corpului în ansamblu într-o poziţie determinată. Se caracterizează printr-o contracţie musculară

fără scurtare;

d) activitatea musculară combinată se caracterizează printr-o combinare a

activităţilor concentrice, excentrice şi statice.

Forme de manifestare a forţei

Forţa generală este manifestarea forţei tuturor grupelor musculare independent de

disciplina sportivă practicată.

76

Forţa specifică este manifestarea forţei tipice pentru grupele musculare care

participă în mod prioritar la un anumit sport.

Forţa maximală reprezintă maximum de forţă pe care poate să o dezvolte

sistemul neuro-muscular printr-o contracţie maximală voluntară. Există diferenţe de

manifestare a forţei maximale statice (mai mare) decât a forţei maximale dinamice (excentrice

sau concentrice).

Forţa relativă reprezintă de fapt un raport între forţa maximală exprimată la un

moment dat şi greutatea (masa) corpului. Un sportiv de 70 kg care ridică 100 kg are o forţă

relativă mai mare decât un sportiv de 100 kg care ridică aceeaşi greutate.

Forţa absolută este superioară forţei maximale. Forţa absolută este o sumă a

forţei maximale şi a rezervei de forţă care se poate mobiliza doar în condiţii extreme

(hipnoză, situaţii extreme majore, pericolul morţii etc.).

Principalelor forme de manifestare a forţei:

a. Forţa maximală dinamică se exprimă prin:

forţa de atac;

forţa de tracţiune;

forţa de impulsie.

b. Forţa maximală statică se exprimă prin:

forţă de susţinere;

forţa de tracţiune statică;

forţa de presiune.

c. Forţa/viteză (forţă explozivă) se exprimă prin:

forţa de sprint;

forţa de săritură;

forţa de lansare;

forţa de atac;

forţa de tracţiune;

forţa de frânare.

d. Forţă/rezistenţa se exprimă prin:

forţă-rezistenţă de sprint;

forţă-rezistenţă de săritură;

forţă-rezistenţă de lansare;

forţă-rezistenţă de tracţiune;

77

forţă-rezistenţă de atac;

forţă-rezistenţă de frânare.

Aceste forme de manifestare ale forţei evidenţiează faptul că forţa nu se manifestă în

mod abstract în sporturi, ci sub forma unor combinaţii nuanţate de celelalte calităţi motrice

care condiţionează performanţa.

Tipurile de fibre musculare

Muşchii striaţi (scheletici) sunt compuşi din diferite tipuri de fibre musculare. Printr-o

simplificare extremă vom distinge două tipuri de fibre:

Fibre albe, cu diametru mai mare cu o contracţie rapidă notate printr-o abreviere

din engleză cu FT (fast twitch = secusă rapidă). Ele sunt implicate în eforturile

rapide şi intense.

Fibre roşii , cu diametru mai mic şi mai lente care sunt notate prin abrevierea

ST (slow twitch = secusă lentă). Ele se implică în eforturi lente, de lungă durată

şi de intensitate relativ mică.

Această clasificare nu este suficientă deoarece în realitate se observă o nuanţare a

tipurilor de fibre (ca efect al antrenamentului):

a) Fibre roşii (ST) denumite fibre de tip I în care glicoliza anaerobă este foarte

slabă, iar inervaţia se realizează lent prin motoneuronii mici de tip alfa. Aceste fibre pot

efectua un travaliu lung. Se numesc impropriu fibre de forţă deoarece rezistenţa este

caracteristica lor principală. Fibrele roşii au o vascularizare mare.

b) Fibrele albe (FT) denumite fibre de tip II sunt împărţite în următoarele trei

categorii:

o Fibre IIa sunt rapide, cu metabolism aerob-anaerob, cu o vascularizare

medie, cu substrat energetic glucidic şi în parte lipidic.

o Fibre IIb sunt fibre rapide prin excelenţă, cu metabolism aerob şi cu

vascularizare mică, cu substrat energetic exclusiv glucidic.

o Fibre IIc intermediare, cu posibilităţi limitate de a se transforma pe perioada

antrenamentului în fibre IIa sau în IIb în funcţie de orientarea efortului.

Caracteristica acestor fibre albe este că ele sunt inervate de motoneuronii mari

„alfa”, care transmit impulsuri rapide şi discontinue, caracteristice activităţilor motrice

voluntare.

Dispoziţia şi proporţia diferitelor tipuri de fibre musculare sunt determinate genetic.

Variaţia procentajelor la populaţia globului între FT/ST este semnificativă, de la 90/10 la

78

10/90. Sprinterii au un procentaj mai mare de fibre albe (FT) iar maratoniştii un procentaj mai

mare de fibre roşii (ST).

Antrenarea forţei

Factorii care influenţează dezvoltarea forţei

a. Ameliorarea inervaţiei intramusculare prin ameliorarea coordonării şi a frecvenţelor

impulsurilor transmise la muşchi de către neuronii motori.

Există diferenţe considerabile a timpului de contracţie în funcţie de tipul de fibră

musculară.

Pentru o contracţie izometrică balistică, timpii de contracţie sunt:

o 60 milisecunde (MS) pentru fibrele rapide de tip IIb (FT);

o 100 ms pentru fibrele intermediare;

o 140 ms pentru fibrele lente (ST) de tip I.

Creşterea volumului musculaturii (HIPERTROFIE)

Forţa generală a muşchiului depinde şi de secţiunea lui transversală (un muşchi poate

ridica o greutate de 6 kg. pe un cm 2 de secţiune).

Este important de remarcat faptul că tipurile de fibre musculare şi subcategoriile lor sunt

solicitate în mod diferite în funcţie de intensitatea antrenamentului (încărcătura greutăţii).

În eforturile de forţă de tip maximal (mai ales la forţă/viteză) care depăşesc 80% din

posibilităţile momentane, participarea fibrelor rapide IIb este preponderentă. La greutăţile

mici sunt solicitate numai fibrele de tip I (ST).

Multiplicarea fibrelor musculare (HIPERPLAZIE)

În urma lucrului cu intensităţi mari cu apariţia curbaturilor dureroase sau chiar a

microleziunilor, se produce degajarea unor factori de creştere care activează celulele satelite

care pot conduce la formarea de noi fibre musculare. Acest fenomen a fost experimentat pe

animale şi pe o serie de subiecţi care participau la programe de musculaţie. Esenţa acestui

fenomen ar fi aceea că în urma microleziunilor provocate de antrenamentele intensive,

sistemul conjunctiv interfilamentar, exterior sarcomerelor, se reface prin noi structuri

funcţionale care dau posibilitatea continuării sau chiar a măririi încărcăturii (Storev, 1991,

citat de Weineck 1999).

Variaţia stimulilor antrenamentelor (metode de antrenament)

Variaţia stimulilor produce hipertrofia masei musculare şi a coordonării intramusculare.

Organismul uman este înzestrat cu sisteme (în principal SNC) care contracarează

efectele stimulilor interni şi externi provocând reacţia de adaptare şi apoi de instalare a

79

homeostaziei. Variaţia stimulilor antrenamentului (a intensităţii şi volumului) provoacă noi

reacţii de adaptare (SNC, SNP, metabolism) care duc la dezvoltarea şi perfecţionarea

sistemului funcţional neuromuscular.

Numărul de repetări într-un exerciţiu de dezvoltare a masei musculare este stabilit la 9-

10 repetări.Un număr mai mic sau mai mare produce cu totul alte efecte neducând la

dezvoltarea masei musculare.

Factorii psihici (motivaţia, tensiunile emoţionale pozitive)

Disponibilităţile fiziologice de efort de forţă necesită un efort voluntar până la

încărcăturile de 40% din posibilităţi.

Mobilizarea rezervelor imediate (40-60%) necesită un efort de voinţă considerabil care

va duce inevitabil la oboseală accentuată.

Peste aceste încărcături organismul uman apelează la rezerve autonome care se obţin

prin antrenament sau medicaţie.

Excepţie trebuie să facă de la aceste demersuri substanţele dopante. Eforturile repetate

cu intensitate de peste 80% duc la epuizare totală, în aceste cazuri fiind nevoie de o

mobilizare exhaustivă a tuturor resurselor psihice, fizice, medicamentoase pentru depăşirea

acestui prag.

Există situaţii în care aceşti factori duc – pentru moment – la dezvoltarea unei forţe

instantanee care depăşeşte cu 10-15% forţa maximală de moment şi care poate duce la

performanţe peste cele planificate.

Vârsta şi sexul

Este evident că forţa evoluează şi involuează odată cu vârsta şi diferă ca şi putere de la

sexul masculin la cel feminin. Acest factor este relativ întrucât practica a demonstrat o mare

variabilitate a performanţelor. Tipul constituţional, gradul de antrenament, continuitatea

antrenamentului contribuie la aceste diferenţieri.

Nivelul iniţial de pregătire

Pierderea sau acumularea de forţă este în relaţie directă cu perioada de achiziţie. Un

începător va acumula mai rapid forţă relativă (până la forţa limită maximă individuală de

100%) decât în perioada de antrenament avansat.

Durata contracţiei musculare

Cercetările indică o eficienţă mai mare a contracţiilor musculare mai lungi (20-30

secunde) în defavoarea celor scurte în dezvoltarea forţei maximale.

Frecvenţa antrenamentelor de forţă

80

Rapiditatea creşterii forţei maximale depinde de frecvenţa antrenamentului de forţă. Se

impune o frecvenţă cotidiană sau bicotidiană pentru o perioadă de 10-14 zile pentru aceeaşi

stimuli. După 14 zile stimulii trebuie variaţi. În caz contrar, forţa se va diminua sau va stagna.

Calitatea antrenamentului de forţă

Raportul dintre intensitate (amplitudinea şi frecvenţa contracţiei musculare) şi volum

(cantitatea greutăţii) conferă antrenamentului de forţă o anumită calitate. De obicei,

intensităţile mari se desfăşoară cu volume mici şi invers.

Referitor la mărimea intensităţii lucrului de forţă, ea este dată de:

- greutatea ridicată printr-un exerciţiu (împinsde la piept din culcat = 100 kg.);

- rezistenţa partenerilor sau a aparatelor (programarea aparatului pentru o

încărcătură a greutăţii, discului etc.);

- propria greutate (sărituri, flotări etc.).

La acest parametru este obligatoriu a se ţine cont de amplitudinea mişcării şi de timpul

necesar unei execuţii sau a unei suite de execuţii.

Mărimea intensităţii se calculează în procente şi reprezintă nivelul determinat de

rezultatul maxim obţinut la un moment dat (considerat 100% din capacitate) raportat la

încărcătura de lucru din execuţia curentă. În acest context, existenţa obligatorie a probelor,

testelor periodice va stabili în permanenţă capacitatea maximă (100%).

Pentru exerciţiile cu greutăţi, intensitatea poate fi:

o intensitate mică cu 30-50% din capacitatea maximă;

o intensitate medie cu 50-80% din capacitatea maximă;

o intensitate mare cu 80-100% din capacitatea maximă;

o intensitate maximă cu realizarea sau depăşirea capacităţii maxime.

Volumul exerciţiior de forţă reprezintă totalul greutăţilor deplasate în cadrul unui

antrenament sau număr de antrenamente. El se exprimă în kilograme sau tone ridicate.

Factorii endogeni şi exogeni

Mesajul genetic, tipul constituţional va fi determinat pentru o acumulare rapidă în

antrenamentul de forţă.

În categoria factorilor exogeni putem aminti regimul alimentelor, medicamentelor şi

anotimpul. Efectul razelor ultraviolete din perioada verii este benefic pentru creşterea forţei.

La acelaşi stimul raportul este de 2 la 1 în favoarea lunilor călduroase ale anului.

Antrenabilitatea diferitelor grupe musculare

Existenţa forţei relative permite înţelegerea gradului de antrenabilitate a diferitelor

grupe musculare. De exemplu, muşchii flexori ai degetelor posedă o forţă relativă mai mare şi

81

ca atare sunt mai antrenabili decât muşchii extensori ai picioarelor sau ai trunchiului, care

posedând o forţă relativă mai mică sunt mai puţin antrenabili şi necesită o varietate mai mare

de mijloace.

Dezvoltarea forţei - mijloacele utilizate pentru dezvoltarea forţei:

Exerciţiul fizic este principalul mijloc utilizat în metodologia dezvoltării forţei.

Tipuri de exerciţii:

a) Exerciţii cu îngreuieri:

- exerciţii cu haltere;

- exerciţii cu gantere;

- exerciţii cu aparate de forţă şi simulatoare.

b) Exerciţii cu învingerea propriei greutăţi:

- exerciţii din gimnastică (tracţiuni, împingeri, rotări, balansări);

- exerciţii din atletism (sărituri, aruncări);

- exerciţii specifice ramurilor sportive, în regim de activitate musculară de

învingere, menţinere sau complexe.

c) Exerciţii cu partener:

- exerciţii cu partener care cedează mişcării;

- exerciţii cu partener care se opune mişcării;

- exerciţii cu partener care ajută la executarea mişcării.

d) Exerciţii izometrice:

- exerciţii cu partener;

- exerciţii la cadru izometric;

- exerciţii cu bara izometrică.

Metodele de dezvoltare a forţei:

A) Antrenamentul concentric (dinamic pozitiv)

Această metodă de antrenament este cea mai frecventă în practica sportivă şi constă în

inducerea dezvoltării forţei musculare după formula:

Lucru mecanic = Forţa x Distanţa parcursă

Avantajele antrenamentului concentric sunt:

o muşchii participanţi în actul motor specific disciplinei sportive antrenate pot fi

angrenaţi prin exerciţii imitative;

82

o metoda poate să se adapteze exact dinamicii şi vitezei specifice din

competiţiile sportive a ramurii respective;

o se produce în mod direct o îmbunătăţire a coordonării musculare;

o variind numărul de exerciţii şi specificul lor, antrenamentul concentric permite

antrenarea forţei maximale, a forţei în regim de viteză şi a forţei în regim de

rezistenţă. Exerciţiile pot fi însoţite de o înaltă execuţie tehnică specifică sportului

antrenat;

o metoda se poate aplica începătorilor, cu o capacitate de efort mică, cu un ritm

de execuţie moderat, cu un număr de repetări care să crească într-un mod echilibrat

care să nu impună încărcături fizice şi psihice mari;

o după utilizarea metodei concentrice este necesară abordarea unor alte metode

de antrenament (variaţia stimulilor).

Dezavantajele acestei metode constau în principal în utilizarea unor stimuli medii în

exerciţii:

o stimulii submaximali nu solicită un efort susţinut care să producă reacţii

biochimice de natură să provoace rapid hipertrofia musculară;

o specializarea exerciţiilor spre motricitatea specifică ramurii de sport antrenate

dezvoltă selectiv grupele musculare;

o lipsa angajării în egală măsură a muşchilor antagonici creează tensiuni

musculare care provoacă curbatura dureroasă care se instalează rapid;

o această metodă nu permite dezvoltarea componentei elastice şi se pare că

produce reducerea rezistenţei la contracţii prelungite, în consecinţă nu este indicată

utilizarea ei ca metodă unică în antrenamentul de forţă la jocuri sportive sau la

sărituri.

Principalele metode de antrenament concentric de forţă:

1. Metode clasice americane

a. Metoda „repetărilor în serie” cu două variante:

o Serie „antagonistă” în care se antrenează în mod succesiv forţa la

două grupe musculare antagoniste. Exemplu: flotări şi apoi tracţiuni (9-12

repetări) fără întreruperi.

o Serie „agonistă” în care se antrenează aceeaşi grupă musculară cu

două exerciţii diferite. Exemplu: extensia gambelor pe coapsă prin contracţia

cvadricepsului femural (din poziţa şezând se împinge bascula până la

83

îndreptarea picioarelor) iar apoi efectuarea de genuflexiuni cu bara olimpică pe

umeri. Şi această metodă se efectuează fără întreruperi pentru o serie completă

de 9-12 repetări.

b. Metoda de serii de „epuizare”

Metoda constă în repetarea de zece ori cu încărcături mari a unui exerciţiu până

la apariţia senzaţiei de epuizare, cu continuarea a încă 5-6 repetări cu fracţiuni de exerciţiu

(exemplu: genuflexiuni urmate de semigenuflexiuni).

c. Metoda seriilor „forţate”

Această metodă se efectuează cu acompanierea unui partener şi constă în

efectuarea unei serii de 10 exerciţii maximale cu repetarea a 3-4 serii în care partenerul ajută

execuţia finală. Metoda necesită un mare efort de voinţă.

d. Metoda de serii „super-pompe”

Această metode este aplicabilă musculaturii membrelor superioare. Se

utilizează 5-6 serii de 3 repetări cu pauze de 15 secunde între serii, cu greutăţi maximale,

pentru hipertrofia musculară.

e. Metoda seriilor „de recul”

Metoda constă în efectuarea de mişcări suplimentare (de recul) cu ajutorul

cărora sportivul surmontează lipsa de forţă (exemplu: exerciţii pentru biceps brahial în care

trunchiul efectuează o mişcare de recul care ajută la ridicarea barei).

f. Metoda „progresiei duble”

pentru braţe.

Această metodă se divide în două secţiuni:

o prima secţiune presupune menţinerea aceleiaşi încărcături, cu creşterea

numărului de repetări;

o a doua secţiune, în continuare, presupune ridicarea numărului de

repetări, cu creşterea încărcăturii.

Se foloseşte pentru dezvoltarea musculaturii dorsale şi a coapselor, dar nu

2. Metoda contrastului de efort

Această metodă (sau mai precis grup de metode) se numeşte „metoda bulgară”

deoarece s-a utilizat cu mult succes de şcoala de haltere din Bulgaria.

Obiectivul acestei metode este evitarea monotoniei şi eliminarea fenomenului de

stagnare prin variaţia stimulilor.

a. Metoda contrastului clasic

84

Metoda constă în alternarea încărcăturilor grele cu cele medii, cu accent pe un efort

de tip exploziv în faza a II-a. Exemplu: o serie de 6 repetări relativ lente cu o încărcătură de

60-80% din maxim urmată de o suită de serii (variabile) cu încărcătură de 30-50% din

maximum executate în ritm exploziv. Această metodă utilizează 8 serii într-o unitate de

antrenament (5 tari şi 3 uşoare, în alternanţă).

b .Metoda „încărcăturii descrescătoare” sau a antrenamentului piramidal

Această metodă provoacă hipertrofie musculară şi o mai bună coordonare

intramusculară. Se utilizează în prealabil un antrenament de preobosire musculară (Exemplu:

1x95%; 3x85%; 5x80%; 7x75%; 9x70% cu număr de repetări variabile sau 1x95%; 1x90%;

1x85%; 1x80%; 1x75%; 1x70% cu număr constant de repetări).

c. Metoda variaţiei încărcăturii în cadrul aceleiaşi serii

Necesită o foarte bună organizare a atelierului de forţă şi contribuie la

dezvoltarea masei musculare şi a coordonării (Exemplu: 3x50%; 2x60%; 1x70%; 2x60%;

3x50% fără întrerupere în cadrul seriei).

3. Metode de „pre-obosire” şi „post-obosire”

a. Metoda de „pre-obosire”

Metoda de preobosire este deosebit de pretenţioasă. Aplicarea ei necesită

cunoaşterea perfectă a biocomunicaţiei şi topografiei musculare. Ea constă în obosirea

moderată a muşchilor suplimentari care participă la exerciţiul principal (exemplu: ducerea,

din culcat a braţelor în lateral, cu gantere mici, pentru obosirea marilor pectorali, apoi împins

culcat cu bara olimpică cu discuri).

b. Metoda „post-obosire”

Această metodă presupune efectuarea, de exemplu, în ordone inversă a

exerciţiului de la „preobosire”. Această metodă duce la mărirea secţiunii musculare şi a

coordonării intramusculare.

c. Metoda combinată „pre şi post obosire”

Produce o foarte bună coordonare intramusculară dar nu se poate aplica cu

succes decât sportivilor avansaţi.

4. Metoda concentrică pură

Este o metodă de efort voluntar care poate fi utilizată în perioada competiţională,

cu utilizarea de intensităţi mari şi volume mici. Ea se poate aplica lent sau exploziv şi constă

în eliminarea contracţiei excentrice, urmând a se efectua numai contracţia concentrică (de

85

obicei maximală). Exemplu: sportivul „intră” sub bara aşezată pe cadru şi efectuează o

ridicare din poziţia de semiflexiune, apoi pune bara în poziţia de plecare.

B) Antrenamentul excentric (dinamic negativ)

Avantajele antrenamentului excentric pur este că se pot utiliza în activitatea

frenatoare „intensităţi” până la 120% din cea maximală. Pentru acomodarea cu antrenamentul

excentric negativ, sportivul trebuie să efectueze în prealabil exerciţii dinamice negative cu

propriul corp iar apoi cu încărcături progresive pentru a elimina leziunile musculare şi

articulare.

Alt avantaj al antrenamentului de forţă excentric este că se produce o hipertrofie

marcată şi că se pot solicita în mod selectiv fibrele musculare rapide de tip IIb. S-a constatat

că faţă de efortul concentric, în efortul excentric consumul de O 2 este mai mic.

Dezavantajele antrenamentului excentric:

o necesită materiale ajutătoare şi ajutor în execuţie;

o creşte riscul rupturilor de fibre;

o din cauza microleziunilor se poate produce uşor curbatura dureroasă.

Antrenamentul excentric nu se va practica în exclusivitate, el trebuie întotdeauna

combinat cu metode concentrice.

Principalele metode de antrenament excentric (dinamic negativ):

1. Combinaţia excentric-concentric sau metoda 120-80

Metoda este eficace pentru creşterea forţei maximale şi este utilizabilă de către

avansaţi. Metoda constă în a reduce lent încărcătura supramaximală de 120% până la 80% cu

ajutorul unor aparate hidraulice sau cu un partener. Este o metodă des utilizată în perioada

competiţională.

2. Combinaţii excentrice izometrice

Metoda statică excentrică constă în întreruperea pentru 3-6 secunde cu un efort

izometric a efortului excentric depus.

Metoda izometriei totale combinată cu exerciţii de forţă excentrice constă în

menţinerea în poziţii izometrice până la apariţia oboselii urmată de continuarea lentă a

mişcării excentrice.

C) Antrenamentul dinamic mixt, pozitiv (concentric) şi negativ (excentric)

1. Antrenamentul izokinetic

Acest tip de antrenament utilizează exerciţii cu viteze egale de execuţie care

sunt facilitate de aparate izokinetice cu programare. Se pot utiliza intensităţi cuprinse între

86

100% şi 50%, cu repetări variabile (5-100),în 5-6 serii şi cu o frecvenţă de 2-3 ori pe

săptămână).

Avantajele antrenamentului izokinetic:

- opus antrenamentului auxotonic, antrenamentul izokinetic se desfăşoară cu

aceeaşi tensiune musculară pe parcursul întregii mişcări;

- se evită apariţia curbaturii dureroase;

- se utilizează în antrenarea grupelor musculare slabe sau după accidente;

- se aplică anumitor sporturi: nataţie, canotaj, caiac, canoe pentru specificul

mişcării.

Dezavantajele antrenamentului izokinetic:

- nu permite variaţia parametrilor mişcării în cadrul aceluiaşi exerciţiu;

- nu se aplică în dezvoltarea forţă/viteză sau a forţei specifice de competiţie.

2. Antrenamentul desmodromic

Constă în aplicarea alternanţei constante între forţa concentrică şi excentrică,

cu variaţia vitezei de execuţie şi a încărcăturii pe parcursul exerciţiului sau a repetărilor.

Avantajele utilizării antrenamentului desmodromic:

o permite utilizarea tuturor tipurilor de forţă;

o permite dezvoltarea vitezei de execuţie în relaţia forţă viteză;

o este foarte bun în reeducarea motrică după leziuni de tendoane;

o permite în continuare dezvoltarea forţei maximale la atleţii avansaţi.

Dezavantajele utilizării antrenamentului desmodromic

o costul ridicat al aparatului;

o un aparat este utilizat numai pentru o mişcare bine delimitată (exemplu:

flexie-extensie membre inferioare);

o amplitudinea mişcării nu poate varia în cadrul aceluiaşi exerciţiu;

o nu se pot reproduce vitezele explozive (de tip aciclic) sau maximale (de tip

ciclic) pentru că viteza radială a aparatelor nu depăşeşte 6 rad/sec.

3. Antrenamentul pliometric

Mai este denumit antrenament de şoc, antrenament al elasticităţii musculare,

antrenament reactiv, antrenamente de sărituri în adâncime.

Metoda constă în exploatarea capacităţii de elasticitate musculară prin

alternarea complexă a metodelor de antrenament concentric şi excentric, după o prealabilă

preobosire prin diverse metode.

87

Ciclul alungire-scurtare a muşchiului este exploatat după principiul arcului: un

arc întins în mod economic se va scurta mai mult decât lungimea sa de repaus. Din aceste

motive se lucrează cu diferite unghiuri de flexiune ale genunchilor şi ale altor segmente.

Majoritatea autorilor sunt de părere că unghiurile de flexiune ale genunchilor

nu trebuie să scadă sub 90° în antrenamentul pliometric. Unghiurile optime de lucru sunt cele

între 120-150°.

4. Antrenamentul izometric (sau de forţă statică)

Antrenamentul izometric se bazează pe contracţia izometrică (statică) a

muşchilor fără ca aceştia să-şi modifice lungimea. Există, evident, modificări de tensiune în

cadrul fibrelor musculare. Această metodă devine foarte eficace în cadrul metodelor asociate

(cu contracţii concentrice, excentrice, pliometrice) deoarece permite un travaliu mai eficient al

muşchilor prin mărirea capacităţii neuro-musculare de contracţie.

Se disting mai multe metode principale de antrenament izometric:

a) Metoda izometrică fără încărcături suplimentare. Exemplu: menţinut în

poziţie de flexie a genunchilor la 90° - pentru extensorii gambelor.

b) Metoda izometrică cu încărcături suplimentare (sac de nisip, lame de

plumb, discuri, cadru izometric) cu două submetode:

o izometrie maximală - contracţii de 4-6 sec. la cadrul izometric;

o izometrie totală - menţinere în poziţie iniţială cu încărcătură

până la apariţia oboselii.

c) Metoda izometrică statică-dinamică. Exemplu: se menţine cu o

încărcătură de 60-70% din maximum posibil, o poziţie de flexie a genunchiului timp de 2-3,

secunde după care se continuă cu o mişcare concentrică sau excentrică izometric.

Avantajele antrenamentului izometric:

o execuţii simple, fără aparate speciale;

o coeficient de ameliorare a forţei (mai ales în asociere cu alte metode)

foarte ridicat;

o economie de timp, eficacitate mare;

o posibilitatea izolării muşchiului sub un unghi dorit de lucru;

o se pretează admirabil la reeducarea motrică;

o posibilitate de dezvoltare în mod egal a forţei/viteză şi a forţei

explozive.

Dezavantajele antrenamentului izometric:

o nu se dezvoltă coordonarea intramusculară;

88

o contracţia maximală influenţează negativ elasticitatea şi supleţea

muşchilor;

o în cazul sporturilor dinamice, metoda nu poate fi utilizată fără asociere;

o antrenamentul este monoton;

o exerciţiile unilaterale de izometrie provoacă stagnarea dezvoltării forţei şi

generează „bariera forţei maximale”.

5. Antrenamentul prin electrostimulare

Reprezintă o formă particulară de antrenament izometric. Electrostimularea nu

este susţinută de efortul SNC şi nu constituie un efort de voinţă. Electrozii sunt aplicaţi direct

pe muşchi sau pe centrii neuro-motorii şi provoacă contracţii musculare. Metoda se asociază

foarte bine cu antrenamentul concentric şi trebuie urmărită cu atenţie deoarece o

electrostimulare puternică poate provoca leziuni. Durata stimulării variază între 3 şi 10

secunde. Numărul de grupe musculare stimulate este de maximum 3, iar frecvenţa

impulsurilor de 50-100 Hz.

Organizarea antrenamentului de forţă

Metodele de antrenament expuse precedent se pot combina după orientări metodologice

bine precizate. Trebuie delimitată confuzia terminologică dintre utilizarea mijloacelor şi

metodelor de antrenament şi formele de execuţie sau de organizare a metodelor utilizate.

În practica curentă formele de execuţie şi de organizare sunt:

a) Antrenamentul pe staţii cu trei variante:

o cu încărcătură şi număr de repetări constant;

o cu încărcătură variabilă şi număr de repetări constant;

o cu încărcătură constantă şi număr de repetări variabil.

b) Antrenamentul piramidal cu următoarele caracteristici: I=60-100%, repetări = 1-8,

serii = 5-10 pentru un exerciţiu, număr de exerciţii 4-5, pauza între serii 1-2 minute. Se pot

efectua piramide „simple” sau „duble”.

c) Antrenamentul cu număr maximal de repetări, cu precizarea că încărcătura se

dozează pentru un număr maxim de 8-9 repetări.

d) Antrenamentul culturistului (body-building), fără contracţii maximale care duc la o

obosire crescândă a muţchiului ceea ce provoacă dezvoltarea numărului de grupe care

participă la exerciţiu.

e) Antrenamentul în circuit cu variantele:

o antrenament cu intervale;

89

o antrenament în circuit continuu;

o antrenament cu intervale extensive;

o antrenament cu intervale intensive

CURS NR. 7 – PREGĂTIREA FIZICĂ - VITEZA ŞI REZISTENŢA

Viteza este un ansamblu de capacităţi extraordinar de diverse şi de complexe, care se

manifestă în actul motor din diferitele discipline sportive într-o multitudine de ipostaze.

Componentă importantă în performanţele sporturilor ciclice (patinaj viteză, ciclism pe

pistă, sprint) şi aciclice (aruncări, sărituri) viteza nu poate fi definită decât în contextul

formelor maxime de solicitări motrice unde forţa, rezistenţa şi capacitatea de coordonare

participă în mod diferenţiat şi în acelaşi timp unitar.

Viteza este condiţionată de gradul de dezvoltare al calităţiilor forţă şi rezistenţă în

contextul exprimării actului motric rapid, coordonat de SNC şi de modul de organizare a

proceselor din sistemele neuro-musculare. Când definim viteza, componenta temporală,

rapiditatea în execuţia mişcării este esenţială. Se poate exprima execuţia în termeni

calitativi: foarte repede, repede, rapid, lent (în general ceea ce numim tempo) şi cantitativi

(durata execuţiei în raport cu spaţiul).

Definiţii:

Viteza (în accepţiunea cea mai largă) se referă în principal la iuţeala sau rapiditatea

efectuării mişcării sau actului motric în unitatea de timp (A. Dragnea, 1996);

Viteza este capacitatea care permite, pe baza mobilităţii proceselor din sistemele

neuro-musculare şi a proprietăţii muşchilor de a dezvolta forţă, să efectueze acţiuni motrice

într-un timp minimal (Freu, 1977, citat de Weineck, 1997);

Viteza sportivă este capacitatea, bazată pe procesele cognitive, volitive maximale şi

funcţionale al sistemelor neuro-musculare, de a desfăşura în diverse condiţii cea mai mare

rapiditate de reacţie şi mişcare (Grosser, 1991, citat de Weineck, 1997);

Viteza este capacitatea de a executa o mişcare dată sau o suită de mişcări într-un

timp cât mai scurt (Nicu A., 1993).

Viteza este o aptitudine motrice complexă determinată genetic prin calitatea

proceselor neuro-musculare şi condiţionată de capacitatea de a dezvolta o forţă sau o

acţiune motrică în cel mai scurt timp fără apariţia oboselii (Roman, 2007).

90

FORME DE MANIFESTARE A VITEZEI

Schiffer (1993) citat de Weineck (1997) identifică două subcategorii ale formei de

manifestare a calităţii motrice viteză:

‣ Viteza „pură” (cu mică participare a forţei):

viteza de reacţie – capacitatea de răspuns la un stimul într-un timp cât

mai scurt;

viteza de execuţie – capacitatea (de regulă în mişcări ciclice) de a

executa cu rapiditate maximă o mişcare unică contra unei rezistenţe

scăzute;

viteza de repetiţie (de frecvenţă n.t.) – capacitatea (de regulă în mişcări

ciclice) de a repeta mişcări identice, executate cu o rapiditate maximă,

contra unei rezistenţe relativ scăzute.

Aceste forme de manifestare „pură” a vitezei sunt dependente de tipul SNC şi de

factorii genetici.

‣ Viteza „complexă” (cu participarea forţei sau rezistenţei):

viteză-forţă (sau detentă) – capacitatea de a învinge o forţă externă (sau

internă) cu rapiditate maximă într-un timp dat (unitate de timp);

viteză-rezistenţă – capacitatea de a rezista fără pierderea vitezei la contracţii

musculare maximale necesare execuţiei mişcărilor aciclice (rezistenţa la viteză fără apariţia

oboselii);

viteză-rezistenţă maximală - capacitatea de a rezista, fără pierderea vitezei, la

contracţii maximale necesare execuţiei mişcărilor ciclice (rezistenţa la viteză în mişcări ciclice

– sprintul final în probele atletice lungi).

În jocurile sportive componentele psihocognitive, coordinative, condiţionale,

determinate genetic sau prin antrenament presupun un antrenament complex al vitezei. Să

urmărim care sunt formele de manifestare a vitezei în jocurile sportive:

viteza de acţiune (execuţie) – mişcare rapidă şi eficace în contextul tehnicotactic

al jocului;

viteza de acţiune (execuţie) cu mingea;

viteza de deplasare fără minge;

viteza de reacţie – răspuns rapid la acţiunea unui coechipier sau adversar;

91

viteză de decizie – opţiunea rapidă (din multiplele posibilităţi) şi eficace pentru

o acţiune (caracter cognitiv pregnant);

viteza de anticipaţie – bazată pe experienţă şi calităţi cognitive, care permit

„previziunea” acţiunilor colegilor sau adversarilor;

viteza de percepţie – capacitatea de asimilare, analiză şi exploatare rapidă a

informaţiilor cu privire la evoluţia jocului, cu sau fără ajutorul altora.

BAZELE ANATOMO-FIZIOLOGICE DE DEZVOLTARE A VITEZEI

Factori de structură constituţională, capacitate de învăţare şi de achiziţie:

a) vârsta – antrenabilitate între 7-12 ani, cu o marjă de ameliorare posibilă de 20%

(Manno, 1996) pentru viteza de reacţie. Rapiditatea de reacţie culminează la 20 de ani. În

continuare viteza se îmbunătăţeşte prin forţă şi tehnică (foarte puţin);

b) sexul – gradul de antrenabilitate al vitezei este mai scăzut la femei, dar ele sunt

mai precoce;

c) structura constituţională - este în strânsă corelaţie cu modelul de sportiv pentru

ramura de sport practicată. În acest caz se vor urmări modelele elaborate (biomodele) pentru

fiecare probă sau ramură de sport în parte. Desigur că mesajul genetic este foarte important în

determinarea acestor modele, iar selecţia este hotărâtoare. Forţa este calitatea care prin

dezvoltare poate duce la dezvoltarea vitezei. Deci, a nu se omite din selecţie gradul de

antrenabilitate al forţei care este diferit la diversele tipuri constituţionale.

d) talentul şi disponibilitatea de învăţare. Uşurinţa cu care sportivul îşi însuşeşte noi

deprinderi şi acţiuni motrice este un semnal pozitiv pentru antrenabilitatea vitezei.

Factori senzoriali, cognitivi, psihici

a) capacitate mărită de concentrare (atenţie selectivă);

b) capacitatea de recepţie a informaţiilor şi de prelucrare a lor;

c) motivaţie, dispoziţie de efort;

d) experienţă, plăcerea mişcării, capacitate de anticipare;

e) voinţa;

f) capacitate mărită de asimilare.

Factori neurologici

a) gradul de coordonare intramusculară;

b) gradul şi uşurinţa alternanţei excitaţiei şi inhibiţiei la nivel SNC (coordonare

intramusculară);

92

c) viteza de transmitere a stimulilor;

d) posibilităţile de angrenare neuromusculară;

e) calitatea actelor reflexe;

f) programarea cronologică a inervaţiei neuromusculare (schema de inervaţie);

g) structurile biochimice ale neuronilor.

Factori tendinoşi şi musculari

a) Repartiţia tipului de fibre musculare. Fibrele albe de tip II (FT) A sau B în

proporţie mai mare în muşchi; favorizează viteza de contracţie musculară. Aceste fibre de

contracţie rapidă în proporţie mărită (se utilizează metode speciale de prelevare din muşchi)

constituie o garanţie pentru mărirea şanselor de antrenabilitate a vitezei. Fibrele intermediare

de ti II C pot să se transforme la vârsta copilăriei în fibre de tip II A sau II B prin utilizarea

metodelor de antrenament ludic şi să crească nivelul vitezei şi al vitezei-forţă.

b) Mărimea secţiunii fibrelor de tip II (FT). Conform celor descrise la paragraful

„dezvoltarea forţei musculare” există posibilitatea că printr-o metodologie adecvată

(antrenament de forţă-viteză) fibrele de tip II să se dezvolte;

c) Viteza contracţiei musculare;

d) Gradul de elasticitate al muşchilor şi tendoanelor. Capacitatea de contracţie

eficientă (asemenea arcurilor) este dată şi de un grad adecvat de elasticitate antrenat prin

metode speciale (stretching, pliometrie);

e) Vâscozitatea muşchilor - radul mare de vâscozitate al muşchilor scade capacitatea

de contracţie mărită. Antrenamentul de stretching scade vâscozitatea muşchilor.

f) Lungimea muşchilor - raportul între pârghii.

g) Substratul energetic necesar contracţiei musculare- rezervele de ATP din celulele

musculare nu sunt suficiente pentru contracţii maximale decât pentru 3 secunde (6 mmol/kg).

În continuare rezervele de CP (21 mmol/kg) asigură o contracţie pentru viteza maximă timp

de 6-10 secunde. După 10 secunde de efort maximal de viteză, rezervele energetice de fosfat

se degradează rapid şi viteza scade rapid. În continuare, până la 30-40 secunde de efort de

viteză, se metabolizează glucidele în condiţii anaerobe (fără prezenţa O 2 ). La eforturile

susţinute între 30-60 minute, viteza scade considerabil (efort mixt) cu metabolizarea

glucidelor în condiţii aerobe. După o oră de efort nu se mai poate aminti de efort de viteză

(exceptând sprinturile scurte pe un fond de ergobază) aceasta scăzând la valori joase, cu

metabolizarea lipidelor şi cu consum mare de O 2 . Aceste procese metabolice sunt greu de

93

depăşit – referindu-ne la pragurile lor – şi cunoaşterea lor este necesară pentru elaborarea

metodologiilor de antrenare a vitezei „pure” şi „complexe”.

h) Temperatura muşchilor - muşchii „reci” nu pot efectua o contracţie compatibilă cu

efortul intens de viteză. Antrenarea vitezei presupune o „încălzire” sistematică a grupelor

musculare participante la efort.

FACTORI DETERMINANŢI AI DEZVOLTĂRII VITEZEI LA SPRINTERI

Viteza de reacţie

Reprezintă capacitatea de răspuns la un stimul (acustic, optic) într-un timp cât mai

scăzut.

Structura reacţiei motrice poate fi asemuită cu plecarea unui glonte pe ţeava armei.

Acest timp de reacţie depinde de componente senzoriale şi fiziologice asamblate şi nu permite

atingerea unei vitezei maxime ci doar „începutul” mişcării!

Reacţia motrice simplă este determinată ereditar şi reprezintă reacţia motrice a unei părţi

a corpului (picior, mână).

Reacţia motrice complexă şi cea de opţiune este determinată şi de antrenament şi este

tipică pentru jocurile sportive.

Capacitatea de acceleraţie

Sinonime: viteză de acţiune, forţă de sprint, acceleraţie de sprint, viteză de angrenare.

Capacitatea de acceleraţie este în corelaţie cu nivelul forţei sportivului.

Interdependenţa între capacitatea de acceleraţie şi forţa în picioare este demonstrată de

corelaţia dintre forţa în picioare şi testul de săritură în lungime de pe loc. Capacitatea de

acceleraţie se manifestă la un sprinter (100 m) între 30-60 m. Se mai numeşte viteză de

angrenare.

Viteza de execuţie

Sinonime: viteză de sprint, coordonare rapidă, viteză maximală de cursă. Viteza de

execuţie are un caracter specific (săritura în lungime depinde de elan, aruncarea greutăţii

depinde de viteza de extensie a picioarelor). Viteza de execuţie este în corelare cu reacţia

motrice simplă şi complexă.

Rezistenţa de viteză (sau rezistenţa de sprint)

Reprezintă capacitatea de a menţine un timp îndelungat viteza maximală de cursă

(pentru fiecare tip de cursă această rezistenţă de sprint are un caracter diferit, exemplul cel

mai bun dându-l diferenţa între rezistenţa de sprint la 200 m şi la 800 m).

94

În jocurile sportive rezistenţa de viteză se manifestă în capacitatea sportivului de a

efectua o serie de sprinturi pe durata jocului fără a se reduce capacitatea de acceleraţie.

Rezistenţa de viteză permite sprinterilor de mare performanţă să menţină viteza

maximală de cursă până la finalul cursei (la 100 mp sau 200 mp).

METODE DE DEZVOLTARE A VITEZEI

Dezvoltarea vitezei de reacţie

Conţinutul antrenamentului constă în exerciţii de start din poziţii diferite, jocuri de

mişcare care răspund la starturi (semnale) date de antrenor. Se remarcă gradul limitat de

antrenabilitate şi se recomandă antrenarea cu viteza de acceleraţie. De fapt se urmăreşte

creşterea vitezei de acceleraţie în excerciţii simple sau complexe, la startul acordat de

antrenor.

Dezvoltarea acceleraţiei de start (sau a capacităţii de acceleraţie)

a. Metoda repetărilor este principala metodă de dezvoltare, cu respectarea

următoarelor indicaţii metodologice:

adaptarea distanţelor în serii în funcţie de sezon şi de nivelul performanţei

(variaţii între 20-30 m până la 60-70 m);

pauzele între repetări trebuie să permită refacerea rezervelor energetice (ATP şi

CP);

evitarea acumulării de acid lactic se va face prin acordarea de pauză de cel puţin

1 minut pentru fiecare 10 m din lungimea distanţei parcurse (repaus complet, activ sau pasiv);

evitarea utilizării exerciţiilor de acceleraţii stereotipe (repetări identice în aceleaşi

condiţii şi cu aceeaşi încărcătură) care duc la formarea unor scheme motorii simple care nu

pot fi utilizate în programări ulterioare neuro-musculare.

Această metodologie presupune variaţia stimulilor (condiţii diferite, start la vale sau

deal cu maximum 15º pantă, poziţii diferite de start, piste circulare sau rectilinii, opoziţia

partenerului, opoziţia paraşutei de viteză, etc.).

Aceste exerciţii au rolul de a îmbunătăţi execuţiile tehnice şi coordonarea pe

parcursul startului şi a segmentului de acceleraţie care urmează;

utilizarea diverselor forme de alergare (skip mare, skip mic, amplitudinea paşilor

diferă pe parcursul aceluiaşi exerciţiu, frecvenţa paşilor diferă pe parcursul aceluiaşi exerciţiu,

frecvenţa şi amplitudinea asimetrică a paşilor pe parcursul aceluiaşi exerciţiu).

95

b. Metoda handicapului presupune utilizarea întrecerilor cu handicap în care

executantul „remontează” un handicap de spaţiu, timp sau număr de execuţii efectuate în

avans de un partener, cu intenţia de a-l ajunge din urmă.

c. Metoda senzomotorie urmăreşte dezvoltarea capacităţii de a distinge intervale scurte

de timp (zecimi de secundă) între acţiunile motrice. Se disting trei etape (Matveev şi Novikov,

1980, citaţi de Dragnea, 1996):

etapa I: se efectuează acţiunea la semnal şi se comunică subiectului timpul

realizat;

etapa a II-a: se efectuează mişcarea la semnal şi se cere subiectului să

aproximeze timpul realizat;

etapa a III-a: se propune efectuarea mişcării într-un timp dinainte stabilit.

Dezvoltarea vitezei de execuţie a mişcărilor

a. Metoda exerciţiului repetat prin varianta creşterii treptate a tempoului până la

atingerea vitezei de execuţie maxime sau prin varianta alternării tempourilor de execuţie.

b. Metoda jocului

c. Metoda competiţională

Aceste ultime două metode sunt utile prin caracterul lor de întrecere, de emulaţie.

Dezvoltarea rezistenţei de viteză (rezistenţa de sprint prelungit)

Viteza, în funcţie de durata efortului, se manifestă după o cursă descendentă pe măsura

creşterii timpului de execuţie. Esenţa acestei calităţi combinate constă în menţinerea la

parametri superiori a capacităţii de a dezvolta o viteză maximală pe o perioadă cât mai lungă.

Această capacitate se manifestă la sprinturi (100 m – 400 m) în contrast cu jucătorii de fotbal

sau baschet unde fazele de acceleraţie rareori depăşesc 30-40 m.

Se cunoaşte că după un efort de 5-7 secunde de încărcătură cu viteza maximală,

producţia de energie aerobică lactacidă (cu precădere de acid lactic) capătă un caracter

dominant.

Metoda recomandată este cea a curselor (execuţiilor) în viteză de competiţie pe o

distanţă superioară (10-20%) celei oficiale. Metoda este denumită „over distance running” şi

este utilizată de sprinteri (100, 200, 400 mp). Metoda antrenamentului intensiv cu intervale cu

revenire incompletă este de asemenea des utilizată.

Antrenamentele se desfăşoară de regulă respectând progresia încărcăturii (prin distanţă

sau îngreuiere) sau în condiţii de dificultate crescândă:

serii în pantă;

96

serii cu îngreuieri (lame de plumb, centuri de plumb, lest purtat în spate);

curse cu rezistenţă (paraşuta de viteză sau cu „tender”).

Pentru sprinturi, aceste îngreuieri nu trebuie să depăşească 5-8% din greutatea proprie.

Prin extrapolare, considerăm că rezistenţa de viteză, se dezvoltă în mod extrem de

individualizat - în funcţie de ramura de sport şi de proba antrenată. Relaţiile volum,

intensitate, densitate şi complexitate trebuie programate utilizând o scară largă de mijloace

pentru evitarea instalării „pragului de viteză”.

Există „primejdia” semnalată de Weineck (1997, după Binz şi Wenzel, 1987) ca

antrenamentele prea intense şi prea des repetate în jocurile sportive pentru dezvoltarea

rezistenţei de viteză să ducă în mod paradoxal la scăderea vitezei de acţiune, de execuţie (fig

27).

2 , 2 5

2 , 3

T1 T2 T3

2 , 3 5

2 , 4

2 , 4 5

2 , 3 8

2 , 5

2 , 5 5

2 , 6

2 , 5 2

2 , 5 7

Viteza de execuţie (timp pe sprint 16m) la început-T1, la sfârşitul încălzirii-T2 şi după

primele exerciţii competiţionale-T3

(după Binz şi Wenzel, 1987, citaţi de Weineck, 1997)

Rezistenţa

Clasificarea tipurilor de rezistenţă

Definiţie: Aptitudinea motrice ce permite omului să facă faţă oboselii în eforturile de

lungă durată (R. Manno, 1997, 101).

Gradul de dezvoltare a rezistenţei e determinat de:

capacitatea funcţională ridicată a sistemelor cardio-vascular şi respirator;

capacitatea şi natura metabolismului;

tipul de sistem nervos;

capacitatea de coordonare a celorlalte aparate şi sisteme.

Tipurile de rezistenţă pot fi clasificate după diferite criterii:

97

a) După criteriul topografic:

- rezistenţa generală - peste 1/7 din masa musculară;

- rezistenţa locală - până la 1/7 din masa musculară (Weineck, 1997).

b) După criteriul specificităţii:

- rezistenţa generală - de bază (independentă);

- rezistenţa specifică - de tip regional-local.

c) După criteriul metabolic:

- rezistenţa aerobă-lactacidă (ATP şi CP);

- rezistenţa anaerobă-alactacidă (compuşi fosfaţi de rezervă);

- lactacidă (glicogen).

Pe lângă aceasta, grăsimile sunt un factor de bază energetic pentru mecanismul aerob

cu utilizarea metabolismului zaharurilor:

Fibrele roşii utilizează grăsimi, iar cele albe mai rar.

Volumul de oxigen maxim creşte împreună cu grosimea fibrelor inimii, a cavităţii

ei şi a volumului cardiac;

Consumul maxim de oxigen pune la dispoziţie date semnificative despre rezistenţa

aerobă.

În acest context trebuie să se cunoască conceptul de prag aerob (zona de tranziţie

aerob-anaerob) sau prag lactat precum şi câţiva parametri fiziologici legaţi de acesta, cum ar

fi:

VO2max (consumul maxim de oxigen) – reprezintă cantitatea maximă de oxigen

(exprimată în ml/kgcorp/min) ce poate fi consumată prin metabolism aerob în

timpul unui efort. Ea este direct proporţională cu intensitatea efortului până la un

anumit nivel. Când valorile sale rămân aproximativ constante înseamnă că s-a atins

nivelul maxim al consumului de oxigen.

Putere maximă aerobă – puterea maximă dezvoltată prin metabolism aerob, putere

atinsă când se utilizează VO2max. În urma antrenamentelor specifice se poate

îmbunătăţi cu până la 15-25%. În tabelul de mai jos este prezentată durata efortului,

în relaţie cu anumite intensităţi de lucru, pentru subiecţii antrenaţi.

VO2max

Timpul de menţinere a efortului efortului

100% 10min.

95% 30min.

90% 40min.

98

85% 60min.

80% 2h

70% 3-4h

Capacitatea maximă aerobă – procentajul din VO2max care permite efectuarea

unui efort corespunzător bazat pe energie rezultată din metabolism exclusiv aerob.

În cazul sportivilor CMA poate atinge 80% din VO2max, în timp ce subiecţii

neantrenaţi pot atinge doar 50% din VO2max.

Prin intermediul testului Conconi se identifică pragul aerob-anaerob (pragul lactat),

adică momentul trecerii de la utilizarea energiei rezultate din metabolism aerob la cea

rezultată din metabolsim anaerob.

Testul constă în identificarea rupturii care există în relaţia liniară dintre creşterea

încărcăturii (V liniară) şi creşterea F.C. După un timp apare acumularea masivă de acid

lactic şi apare deflexia F.C. care va scădea. Acest moment defineşte pragul anaerob în care

acidul lactic acumulat face ca F.C. să scadă şi să apară datoria de oxigen (deci se trece pe

efort anaerob). Efortul anaerob nu poate fi menţinut mult timp şi apare epuizarea.

Testul Conconi presupune depunerea unui efort continuu variabil progresiv, care poate

fi evaluat în mai multe moduri şi anume prin: alergare, rulaj la bicicleta staţionară, vâslit la

simulator, înot, etc.

Testul Conconi, varianta aplicabilă pe pista de atletism, aceasta fiind cea care necesită

cele mai puţine materiale:

• Subiectului i se ataşează un pulsometru, iar în punctul de start (0 m) şi la 200m se

instalează doi senzori care vor înregistra frecvenţa cardiacă ori de câte ori acesta va trece prin

dreptul lor.

• Pe pista, se mai pot aşeza jaloane, din 50m în 50m, care vor fi folosite ca puncte

de reper în dirijarea tempoului de alergare, prin măsurarea unor timpi intermediari.

• Testul începe prin alergare cu timpul de 72”/200m.

• Continuând alergarea, subiectul va creşte tempoul pentru următorii 200m la

70”/200m.

• Respectând aceeaşi rată de progres (timpul va scădea cu câte 2” pentru fiecare

200m) subiectul trebuie să menţină tempoul, beneficiind şi de ajutorul antrenorului care, prin

semnale acustice (după verificarea timpilor intermediari), poate să indice o creştere sau o

scădere a intensităţii efortului.

• După atingerea valorii de 40”/200m, acest timp se va îmbunătăţi doar cu câte 1”

la fiecare 200m.

99

• Testul durează atât timp cât subiectul respectă tempoul de alergare impus,

frecvenţa lui cardiacă fiind înregistrată la fiecare 200m de către cei doi senzori amintiţi

anterior (dacă timpii obţinuţi sunt mai mari decât cei ceruţi, testarea se opreşte).

Rezultatele testului se pot înregistra sub următoarea formă:

TESTUL CONCONI

NUMELE ŞI PRENUMELE.............................................VÂRTSA..............

DISCIPLINA (PROBA) SPORTIVĂ PRACTICATĂ....................................

LOCUL DE DESFĂŞURARE A TESTULUI................................................

DATA, ORA...............................................

TIMP

FRECVENŢA

Nr. INTERMEDIAR TIMP PE 200M

DISTANŢA CARDIACĂ

Crt. PE 50M (SECUNDE)

(M) (PULSAŢII/MIN.)

(SECUNDE)

1 18 72 200

2 17,5 70 400

3 17 68 600

4 16,5 66 800

5 16 64 1000

17 10 40 3400

18 9,75 39 3600

19 9,5 38 3800

20 9,25 37 4000

21 9 36 4200

22 8,75 35 4400

După un anumit timp de efort (în funcţie de gradul de pregătire) se va putea observa o

plafonare a valorilor frecvenţei cardiace (±5 pulsaţii/min.) a subiectului explicată prin secreţia

masivă de acid lactic Acest punct va purta numele de punct de deflexie cardiacă sau punct de

100

inversiune. Graficul de mai jos redă creşterea proporţională a frecvenţei cardiace cu

intensitatea efortului până în punctul de deflexie, moment după care efortul încetează, în cazul

celor neantrenaţi. Sportivii de înaltă performanţă pot continua efortul datorită toleranţei

acidului lactic obţinută în urma pregătirii specifice.

Frecventa

cardiaca

Punct de

deflexie

cardiaca

Intensitatea efortului

Concentraţia de acid lactic în sânge va atinge valoarea de 4mmol/l (în repaus 0,5

mmol/l), marcând trecerea de la orientarea aerobă la cea anaerobă a efortului. Acest prag

poartă numele de prag aerob-anaerob sau prag lactat. Valoarea X a frecvenţei cardiace (vezi

figura de mai jos) variază în funcţie de gradul de antrenament al celui testat (exemplu: X≈130

pulsaţii/min. pentru o persoană neantrenată sau X≈180 pulsaţii/min. pentru cei antrenaţi).

Acid lactic

(mmol/l)

4

Punct de

deflexie

cardiaca

Efort anaerob

Prag lactat

0,5

Efort aerob

X

Frecventa

cardiaca

Identificarea valorii aproximative a frecvenţei cardiace corespunzătoare pragului lactat

prin acest test este un indiciu care va ajuta la stabilirea intensităţilor de lucru în

antrenamentele viitoare, dacă se doreşte dezvoltarea capacităţii de anduranţă aerobă. Chiar

dacă testul nu este absolut relevant (rezultatele obţinute pot fi contestate pe baza determinării

lactacidemiei cu apartură de specialitate) se reduce simţitor riscul de a folosi intensităţi de

lucru net superioare sau inferioare.

Antrenamentul de R urmăreşte atingerea pragului anaerob cât mai târziu, cu acelaşi

consum de oxigen.

101

Capacitatea anaerobă este slab dezvoltată la copii şi ajunge la maximum între 18-20 de

ani. Prin antrenament liber şi creativ, oboseala poate fi învinsă şi frusrtarea generată de

înfrângere este mai uşor acceptată.

Înţelegând aceste mecanisme putem să clasificăm rezistenţa după criterii mai complexe

în care durata efortului este importantă:

R - Viteză

R - scurtă (45 sec. - 2 min.) - glicoză anaerobă

R - medie ( 2 min. - 10 min.) - arderea lactatului

R - lungă I (10 min. - 35 min.) - metabolism aerob

R - lungă II (35 min. - 90 min.) - glicoenergoliză

R - lungă III ( > 90 min.) - termoreglare, voinţă

FACTORII CARE DETERMINĂ REZISTENŢA

Capacitatea de rezistenţă şi tipul de fibre musculare (absorţia de oxigen este

realizată în proporţie de 90% de fibrele roşii, cele albe însă asigură contracţii de intensitate

maximă > 70%);

Capacitatea de rezistenţă şi resursele de energie, activitatea enzimatică şi

mecanismele hormonale de reglare;

Capacitatea de rezistenţă şi capacitatea cardio-vasculară;

Capacitatea pulmonară;

Capilarizarea şi reglarea periferică;

Compoziţia sângelui (eritrocite = purtătoare de oxigen şi conţin hemoglobină care

fixează oxigenul).

RELAŢII DINTRE REZISTENŢĂ ŞI ALTE CALITĂŢI MOTRICE ŞI

INTENSITATEA ACESTORA

După D. Harre, rezistenţa se manifestă în regim de forţă şi în regim de viteză. Regimul

dinamic sau static de lucru ca şi nivelul forţei explozive influenţează rezistenţa în anumite

limite.

Propunem următorul grafic care demonstrează intuitiv relaţiile expuse mai sus, unde

reprezintă direcţia şi mărimea intensităţii în relaţiile reciproce dintre diferitele forme ale

rezistenţei.

102

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DEZVOLTAREA REZISTENŢEI ÎN

ANTRENAMENT

Factorii care determină oboseala fizică:

a) Intensitatea exerciţiului sau gradul de solicitare fată de capacitatea maximă;

b) Durata efortului sau a exerciţiului programat;

c) Durata pauzelor sau frecvenţa lor;

d) Caracterul odihnei (activ - pasiv);

e) Volumul efortului.

METODELE DE DEZVOLTARE A REZISTENŢEI

Antrenamentul de dezvoltare a rezistenţei urmăreşte dezvoltarea R.D.S. (45 sec.-2

min.), R.D.M. (2 min.-9 min.), R.D.L.I (30 min., metabolismul glucozei), R.D.L.II (30 min.-

90 min., metabolismul lipidelor), R.D.L. III ( > 90 min., lipide ).

Aceste metode urmăresc rezolvarea următoarelor sarcini:

Creşterea continuă a capacităţii organismului de a consuma oxigen;

Dezvoltarea posibilităţilor de a menţine timp îndelungat un consum maxim de

oxigen;

Creşterea vitezei desfăşurării proceselor respiratorii până la valori maxime;

Dezvoltarea capacităţii aparatului cardio-vascular de a transporta oxigen la

ţesuturi.

Metodele de dezvoltare a rezistenţei se pot împărţi în două mari categorii:

Metode de lucru continuu – nu există pauză în efort;

Metode de lucru fracţionat – există pauză între eforturi..

Fiecare dintre aceste două categorii de metode au diferite variante pe care le vom

prezenta în cele ce urmează.

Metode de lucru continuu

1.Metoda de lucru continuu uniform – efortul este continuu, fără pauze şi cu o

intensitate constantă, fără modificări de ritm sau tempo (exemple: 40’ alergare în tempo de

5’/1000m; rulaj la bicicleta staţionară timp de 30’ cu 25km/h; înot 1000m liber cu tempo de

1”40’’/100m)

103

2.Metoda de lucru continuu variabil – este vorba tot de un efort fără pauze, dar apar

modificări ale intensităţii de lucru: progresive sau aleatorii, care generează cele două variante

de lucru continuu variabil:

2.1.Progresiv – efortul este continuu într-un tempo sau ritm crescând, aceste schimbări

fiind prestabilite. (exemple: alergare timp de 15’ cu 5’/1000m, 15’ cu 4’30”/1000m, apoi 15’

cu 4’/1000m; rulaj la bicicleta staţionară timp de 20’ cu 20km, 20’ cu 25km/h şi în final 20’

cu 30km/h),

2.2.Fartlek – schimbările de intensitate nu sunt dinainte programate. Această metodă

este mai des utilizată de sportivii de performanţă cu experienţă care au ajuns la un grad ridicat

de pregătire şi cunoaştere a reacţiilor propriului organism (exemple: modificări de intensiate

datorate mediului înconjurător-alergare pe teren accidentat, ciclism pe teren cu alternanţă de

pante, rampe şi zone de plat; modificări aplicate de sportiv din proprie iniţiativă-20’ alergare

uşoară, 3’ alergare în tempo susţinut, 10’ alergare uşoară, 2’ alergare în tempo susţinut sau

5km alergare uşoară, 2km alergare în tempo susţinut, 1km alergare uşoară, 3km alergare în

tempo susţinut, 2km alergare uşoară).

Referindu-ne la metoda de lucru continuu putem să folosim termenii de intensiv şi

extensiv. Primul termen evidenţiază intensitatea efortului în detrimentul volumului, iar ce deal

doilea presupune un efort de volum mai mare şi cu o intensitate mai mică.

Metode de lucru fracţionat

1.Metoda de lucru cu intervale (interval training) presupune fracţionarea efortului în

diverse serii şi introducerea pauzelor între acestea. Ca şi la metoda precedentă termenul

intensiv specifică ponderea crescută a intensităţii în defavoarea volumului, iar adjectivul

extensiv indică un volum mai mare decât intensitatea de lucru.

Acest tip de antrenament (ex. alergare pe teren variat sau pe distanţe variate care

subliniază datoria de oxigen şi obişnuirea lucrului în acidoză) respectă:

o Distanţa şi intensitatea;

o Număr mare de repetări şi intervale;

o Durata repausului;

o Forma repausului;

o Frecvenţa săptămânală a lecţiilor de antrenament.

Caracteristică acestei metode este revenirea incompletă a organismului (FC≈120-140

pulsaţii/min.) şi putem evidenţia 3 variante de lucru:

104

1.1.Metoda intervalelor scurte – eforturi cu durata între 10” şi 1’, cu refacere

incompletă între serii;

1.2.Metoda intervalelor medii – eforturi cu durata între 1’ şi 5’, cu refacere

incompletă între serii;

1.3.Metoda intervalelor lungi – eforturi cu durata mai mare de 5’, cu refacere

incompletă între serii.

2.Metoda de lucru cu repetări este caracterizată prin fracţionarea efortului în diverse

serii şi introducerea pauzelor între acestea. La această metoda se poate folosi doar termenul

intensiv deoarece intensitatea va domina întotdeauna volumul. Se utilizează distanţe scurte,

intensitate mare, care solicită fibrele albe şi glicoliza completă şi de aceea joacă un rol

important în refacerea rezervelor energetice.

Caracteristică acestei metode este revenirea completă a organismului (FC≈100

pulsaţii/min.) şi se pot distinge 3 variante de lucru:

2.1.Metoda repetărilor scurte – eforturi cu durata între 10” şi 30”, cu intensitate mare

şi refacere completă între serii,

2.2.Metoda repetărilor medii – eforturi cu durata între 30” şi 1’, cu intensitate mare şi

refacere completă între serii,

2.3.Metoda repetărilor lungi – eforturi cu durata între 1’ şi 2’, cu intensitate mare şi

refacere completă între serii,

2.4.Metoda competiţiei – presupune efectuarea unei singure serii, cu intensitate

sensibil mai mică, egală sau sensibil superioară intensităţii din competiţie.

În continuare vom prezenta câteva teste utilizate pentru determinarea capacităţii aerobe

generale.

Testul Ruffier-Dickson

Se măsoară valoarea frecvenţei cardiace a subiectului în repaus, aşezat, pe durata

a 15” şi se notează valoarea cu P1;

Apoi se execută 30 de genuflexiuni într-un interval de 45”

Se măsoară imediat valoarea pulsului pe durata a 15” şi se notează cu P2;

După 1’ de odihnă se repetă operaţia de măsurare a frecvenţei cardiace tot pe 15”

şi se notează cu P3.

Indicele de refacere se calculează după formula:

I=[4x(P1+P2+P3)-200]/10,

iar valorii obţinute îi va corespunde un calificativ conform tabelului de mai jos.

105

VALOAREA INDICELUI NIVEL AL CAPACITĂŢII AEROBE

I ≤ 0

FOARTE BUN

0 < I ≤ 5 BUN

5 < I ≤ 10 MEDIU

10 < I ≤ 15 SATISFĂCĂTOR

15 < I NESATISFĂCĂTOR

Testul Cooper

Subiectul aleargă timp de 12 minute (adulţi) sau 8 minute (copii) şi se înregistrează

distanţa parcursă în acest interval de timp.

Tabelele de mai jos prezintă calificativele aferente rezultatelor obţinute.

Testul Cooper (Adulţi – 12 minute)

DISTANŢA

VO2 MAX

CALIFICATIVUL

(M)

(ML/KG/MIN)

<1610 FOARTE SLAB ≤28

1611-2000 SLAB 28,1-34

2001-2400 SATISFĂCĂTOR 34,1-42

2401-2800 BUN 42,1-52

2801< FOARTE BUN 52,1≤

Testul Cooper (Copii – 8 minute)

DISTANŢA (M)

VO2 MAX

FETE

BĂIEŢI CALIFICATIVUL

(ml/kg/min)

8ani 9ani 8ani 9ani

<1150 <1200 <1200 <1250 FOARTE SLAB <35

1150-1340 1200-1390 1200-1390 125-1440 SLAB 35-39,9

1350-1540 1400-1590 1400-1590 1450-1640 SATISFĂCĂTOR 40-44,9

1550-1740 1600-1790 1600-1790 1650-1840 BUN 45-49,9

1750≤ 1800≤ 1800≤ 1850≤ FOARTE BUN 50≤

Indicele de refacere „Dorgo” în efort specific

106

Ioan Dorgo, medic sportiv din Târgu Mureş, a elaborat şi experimentat un test de

refacere a organismului după un efort fizic. Autorul a experimentat metoda în efort

specific şi apoi în efort standard de laborator. Testul este o probă de reglare

cardiovasculară bazată pe revenirea FC după un efort bine cunatificat.

În condiţii de laborator, sportivii sunt supuşi fie la un rulaj pe bicicleta ergometrică

timp de 6 minute la o intensitate de 150W, fie la o alegare pe loc timp de 3 minute cu o

frecvenţă de 160-180 paşi pe minut.

Indicele se calculează după formula:

I refacere = (P1+P2+P3+P4-300)/10,

în care:

P1 = puls în repaus şezând (înaintea efortului),

P2 = puls după efort la 1 minut,

P3 = puls după efort la 3 minute,

P4 = puls după efort la 5 minute.

Cu cât valoarea indicelui este mai mică cu atât proba este considerată mai bună,

raportarea făcându-se la o scală de la (–10) la (+10) puncte.

Aprecierea probei se face prin calificative, după cum urmează:

VALOAREA INDICELUI

NIVEL AL CAPACITĂŢII DE

REFACERE

(-10) ≤ I ≤ (-5) FOARTE BUN

(-5) < I ≤ 0 BUN

0 < I ≤ 5 SATISFĂCĂTOR

5 < I ≤ 10 SLAB

ANTRENAMENT SPECIFIC REZISTENŢEI

La alcătuirea unui astfel de antrenament trebuie să luăm în considerare factorii:

durata prestaţiei;

viteza de alergare în raport cu viteza maximă de parcurs;

nivelul intensităţii efortului;

107

muşchii mobilizaţi;

nivelul de tensiune musculară necesară execuţiei;

acumularea de acid lactic la efortul efectuat;

valoare medie a VO2 max la sportivii de elită ai probei;

numărul probelor şi intensitatea lor;

durata medie a refacerii;

regularitatea refacerii.

ANTRENAMENTUL LA ALTITUDINE

Acest tip de antrenament determină:

- creşterea numărului de globule roşii şi a cantităţii de hemoglobină;

- mai bună capilarizare;

- creşte rezerva de mioglobină şi de enzime din ciclul Krebs.

Problematica antrenamentului la altitudine este controversată: efectul altitudinii asupra

efortului aerob şi anaerob este diferit. Se pare că antrenamentul la altitudine mare are

influenţă mărită asupra performanţei în cazul efortului aerob.

Durata antrenamentului la altitudine este de minim 3 săptămâni şi nu trebuie să

depăşească 12 săptămâni. Aceste perioade sunt de fapt necesare adaptării la efortul la

altitudine şi diferă în funcţie de obiectivele de performanţă propuse.

Readaptarea la şes, de la altitudinea de 1200 - 2000 m, poate induce, după coborâre, o

criză de adaptare cuprinsă între 24 - 48 ore până la 14 zile.

Adaptarea şi readaptarea este individualizată la marii sportivi de performanţă.

Aptitudinile motrice F.V.R sunt denumite "condiţionale" (Manno, 1996) pentru că pe

baza suportului energetic, metabolic şi osteo-muscular ele pot condiţiona, dezvolta sau chiar

educa. (Cârstea, 1999).

1) Alergare 60’ pe teren variat pentru fotbalişti.

2) 2000m înot liber cu palmare.

3) 10 lansări pe contraatac cu 2’ pauză pentru handbalişti.

4) 3x5’ luptă cu sparring partner la box cu 1’ pauză între reprize.

5) 5x3000m alergare 70% cu pauză 3’ între repetări.

6) 3x3’ rulaj (lovituri mai puţin puternice, dar cu viteză şi frecvenţă mare) la sacul

de box cu pauză 3’între serii.

108

CURS NR. 8 -APTITUDINILE COORDINATIVE

Aptitudinile coordinative sunt determinate de capacitatea de a organiza şi regla

mişcarea. Modificarea ritmului, a echilibrului sau a frecvenţei efortului la un gimnast ţin de

aptitudinile coordinative.

Aptitudinile coordinative permit ca valoarea reală şi cea nominală a actului motor să

corespundă în cea mai mare măsură posibilă. O concordanţă prea slabă între programul

prevăzut şi realizarea sa se poate datora şi unor deficienţe de ordin condiţional (F mică în faza

finală sau R mică pentru învingerea oboselii în final).

Termenul (sintagma) de aptitudine coordinativă este mai potrivit decât termenul de

îndemânare. Ambii termeni definesc însă o calitate predominant psihomotrică a omului.

De reţinut că aptitudinile coordinative se dezvoltă (la început prin scheme motrice de

bază) începând de la 0 - 13 ani. Cel mai bine se dezvoltă între 6 - 13 ani. Urmează o perioadă

de stabilizare, iar apoi ponderea este deţinută de dezvoltarea aptitudinilor condiţionale.

Dragnea A. defineşte îndemânarea: o formă de exprimare complexă a capacităţii de

performanţă prin învăţarea rapidă a mişcărilor noi şi adaptarea rapidă la situaţii

variate, conform specificului fiecărei ramuri de sport sau al altor deprinderi motrice de

bază sau aplicative.

Aptitudinile coordinative (capacităţi de coordonare) pot fi numite generic

ÎNDEMÂNARE şi sunt formate din: capacitatea de învăţare, capacitatea de dirijare şi control

a mişcării şi capacitatea de adaptare şi transformare a mişcării.

Aceste trei grupe de capacităţi se asamblează (după R. Manno, Dragnea care-l citează

pe Blume) într-un sistem integrativ care cuprinde:

capacitatea de combinare şi cuplare a mişcării;

capacitatea de orientare spaţio-temporală;

capacitatea de diferenţiere kinestezică;

capacitatea de echilibru;

capacitatea de reacţie motrică;

capacitatea de transformare a mişcării;

capacitatea de simţ al ritmului.

Acest sistem integrativ care asigură execuţia este controlat prin referenţă (feed-back)

alimentat de informaţiile senzoriale şi de analizatorii: optic, vestibular, acustic, kinestezic,

tactil, aptitudinea de percepere a timpului.

109

METODE GENERALE PENTRU DEZVOLTAREA APTITUDINILOR

COORDINATIVE (ÎNDEMÂNĂRII)

Este foarte importantă creşterea dificultăţilor în execuţie ca şi perturbarea (consolidarea

sau diminuarea) informaţiilor furnizate de analizatori.

După Harre (1973) se deosebesc următoarele serii de mijloace:

a) Variaţia execuţiei mişcării prin umplerea unor faze parţiale ale secvenţei motrice

sau a ritmului (exemplu: în handbal, 2 jucători faţă în faţă la 10m distanţă unul de

celălalt, pase din deplasare spre înainte şi înapoi)

b) Variaţia condiţiilor externe (exemplu: automobilism-probă specială pe macadam şi

apoi probă pe asfalt)

c) Combinarea unor abilităţi automatizate deja (exemplu: conducerea mingii în

dribling şi aruncare la coş din alergare, în baschet)

d) Exersarea cu controlul timpului (exemplu: 15 pase în 30” între 2 jucători de fotbal

aflaţi la 4m unul de celălalt)

e) Variaţia informaţiilor – amplificarea informaţiilor vizuale, acustice, etc. (exemplu:

handbal-schimbarea sistemului de apărare în cadrul unui joc, la antrenament, la

fiecare fluier al antrenorului)

f) Exerciţii pe fond de oboseală (nu se recomandă în cazul începătorilor sau în

corectare) (exemplu: antrenament de aruncări la coş după un antrenament de forţă

în baschet)

g) Exerciţii de imitare a unor secvenţe motrice impuse (exemplu: gimnastică –

rondad-flick-salt)

h) Exerciţii bilaterale (exemplu: joc de fotbal pe teren cu dimensiuni reduse)

FACTORII CARE CONDIŢIONEAZĂ ÎNDEMÂNAREA

Factori biologici

alternarea rapidă a proceselor de excitaţie şi inhibiţie (mobilitatea scoarţei

cerebrale);

viteza de transmitere a impulsurilor nervoase pe căile aferente şi eferente;

calitatea funcţională a analizatorilor;

calitatea inervaţiei musculare;

valoarea resurselor energetice din muşchi.

Factori motrici

nivelul de dezvoltare a aptitudinilor noncondiţionale;

110

numărul şi complexitatea deprinderilor şi abilităţilor stăpânite de subiect.

Factori psihologici

capacitatea analizatorilor de a recepţiona informaţia şi de a realiza

sinteza aferentă pentru analiză situaţiei;

capacitatea de anticipaţie a desfăşurarii ulterioare a mişcării (determinat

de reportoriul tehnic al sportivului)

reprezentarea corectă a mişcărilor noi;

memoria de scurtă şi lungă durată;

gândirea rapidă divergentă şi convergentă şi gândirea creativă.

ASPECTE METODICE PRIVIND DEZVOLTAREA ÎNDEMÂNĂRII

Ca şi viteza, îndemânarea este determinată genetic şi este importantă în procesul de

antrenament pentru următoarele considerente:

influenţează învăţarea rapidă şi corectă şi perfecţionarea

favorizează efectuarea eficientă a actelor motricee în condiţii variate

determină efectuarea mişcării în condiţii optime de ritm şi tempo

favorizează valorificarea superioară a celorlalte calităţi motrice (economia

mişcării.)

Măsuri şi indicaţii metodice:

instruirea cu accent pe stăpânirea unui cât mai mare număr de deprinderi

motrice;

exerciţiile pentru îndemânare trebuie să aibă un grad de dificultate sporit în

ceea ce priveşte coordonarea chiar de la învăţare (precizia mişcării -->

coordonare integrală a mişcării --> spontaneitatea schimbării situaţiei);

să nu se provoace crisparea subiecţilor;

trebuie programată la începutul lecţiei;

intervale suficient de mari de odihnă;

volum de lucru mic cu un număr mare de lecţii cu aceeaşi temă;

perioada optimă pentru dezvoltarea îndemânării: copilăria, pubertatea şi

adolescenţa.

MOBILITATEA ARTICULARĂ ŞI ELASTICITATEA MUSCULARĂ

Sistemul osteo-muscular dispune de un potenţial anatomic de locomoţie, de mişcare, cu

o amplitudine variabilă, care este conferită de calităţile articulaţiilor şi a muşchilor. Aceste

111

calităţi sunt de tip anatomic structural şi de reglare, care asigură din punct de vedere calitativ

şi cantitativ amplitudinea mişcării.

Definiţii

Mobilitatea exprimă capacitatea omului de a executa mişcările cu amplitudine mare

(Harre, Teoria antrenamentului, 1973)

Mobilitatea este capacitatea omului de a utiliza la maximum potenţialul anatomic de

locomoţie într-o anumită articulaţie sau în ansamblul articulaţiilor corpului, concretizată prin

efectuarea unor mişcări cu amplitudine mare (N. Alexe, 1993)

Mobilitatea este capacitatea omului de a efectua, cu segmentele corpului, mişcări cu

amplitudini diferite (A. Dragnea, 1996)

Sinonimul mobilităţii articulare (Manno, 1996) este supleţea. Este denumită şi

"articularitate" şi reprezintă aptitudinea de a realiza mişcări cu cea mai mare amplitudine

posibilă, în mod activ sau pasiv.

Mobilitatea articulară este condiţionată de anumiţi factori care favorizează sau limitează

supleţea (articularitatea). Dacă analizăm cu atenţie aceşti factori putem afirma că supleţea este

o aptitudine motrice situată la graniţa dintre aptitudinile coordinative şi cele condiţionale.

Bazele anatomofiziologice ale mobilităţii şi formele ei de evidenţiere şi clasificare

Suprafaţa cavităţilor articulare cât şi elasticitatea ligamentelor şi muşchilor, tonusul şi

forţa lanţurilor musculare, capacitatea SNC de coordonare a proceselor neuro-musculare

ierarhizează în mod strict posibilităţile de exprimare în actul motric.

Limitele amplitudinilor mişcărilor rezultă din supleţea coloanei vertebrale din

capacitatea de întindere a ligamentelor, tendoanelor şi fibrelor musculare, din forma

suprafeţelor articulare. Putem vorbi de mobilitate ca o componentă a îndemânării dacă ne

referim la mărimea raportului dintre tonusul cumulat al lanţurilor antagonice. Insuficienta

coordonare a proceselor nervoase care reglează încordarea şi relaxarea muşchilor influenţează

negativ mobilitatea.

În structurile musculo-tendinoase se găsesc două tipuri de receptori nervoşi: fusurile

neuromusculare şi organele tendinoase Golgi.

Fusurile neuromusculare sunt organe însărcinate cu înregistrarea modificărilor

mecanice ale muşchiului care informează asupra nivelului de tensiune musculară şi care

provoacă reflexul de întindere. Fusurile sunt stimulate de întinderea muşchiului provocând un

reflex de contracţie;

112

Organele tendinoase Golgi sunt proprioceptori încapsulaţi în fibrele tendoanelor.

Aceştia sunt sensibili la orice întindere importantă, putând interveni ca inhibitori ai contracţiei

musculare în cazul unei leziuni. Organele Golgi reacţionează la orice exces de tracţiune

asupra inserţiei tendinoase printr-o inhibiţie (relaxare) a muşchiului întins (reflex invers al

întinderii);

Răspunsul la stimuli ai fusurilor neuromusculare este imediat, iar pentru stimularea

optimă a organelor tendinoase ale lui Golgi e nevoie de aproximativ 6 sec.

Capacitatea muşchilor de a se relaxa şi de a se lungi depinde de aportul de sânge irigat,

de temperatura organismului şi de starea psihică. Organismul, după răcirea muşchilor, după

servirea meselor, în situaţii depresive, este supus accidentelor.

Mobilitatea se manifestă prin două feluri: activă şi pasivă. Primul tip reprezintă

amplitudinea maximă a mişcării prin activitate musculară proprie (fără ajutor). Al doilea tip se

realizează cu ajutorul forţei externe, cu ajutorul partenerului sau cu greutatea propriului corp.

Mobilitatea activă este puternic influenţată de capacităţile de contracţie a muşchilor

motori, deci de forţa acestora. Dar la subiecţii cu nivel ridicat al forţei poate să apară o

mobilitate scăzută şi invers.

FACTORII CARE DETERMINĂ MANIFESTAREA MOBILITĂŢII

Mobilitatea este determinată de factorii externi şi interni:

temperatura mediului ambiant;

ritmul celor 24 de ore: dimineaţa este mai scăzută şi la miezul zilei mai

ridicată;

oboseala determină scăderea mobilităţi;i

la copii mobilitatea este mai crescută şi scade odată cu vârsta dacă nu este

antrenată;

mobilitatea este condiţionată de predispoziţiile genetice;

mobilitatea este condiţionată de sex: fetele au o mobilitate crescută faţă

de băieţi.

ASPECTE METODICE PRIVIND DEZVOLTAREA

MOBILITĂŢII

Pentru dezvoltarea mobilităţii se folosesc exerciţii de întindere activă sau pasivă cu serii

de 10 - 15 repetări, cu amplitudine crescândă de la o serie la alta.

Indicaţii metodice::

113

a) Selecţionarea în funcţie de cerinţele ramuri se sport’

b) Se combină exerciţiile speciale pentru mobilitate, cu cele de tehnică cu

amplitudine maximă’

c) Combinarea exerciţiilor de mobilitate cu cele de forţă;

d) Efectuarea exerciţiilor de mobilitate presupune o foarte bună încălzire a

articulaţiilor şi a muşchilor activaţi (până la apariţia transpiraţiei);

e) Exerciţiile de mobilitate se efectuează:

- în prima parte a lecţiei, la încălzire (stretching);

- între exerciţiile de forţă şi rezistenţă;

- la sfârşitul lecţiei, ca temă separată;

f) Lucrul pentru dezvoltarea mobilităţii nu se efectuează pe fond de mare oboseală;

după eforturi mari de forţă sau rezistenţa deoarece scade eficacitatea dorită;

g) Exerciţiile de dezvoltarea a mobilităţii se fac zilnic (1 - 2 ore pe zi);

h) Mobilitatea se dezvoltă relativ uşor până la 15 ani şi apoi se menţine cu exerciţii

continue.

CLASIFICAREA EXERCIŢIILOR PENTRU

DEZVOLTAREA MOBILITĂŢII

Exerciţii active: balansul piciorului înainte, lateral, îndoiri ale corpului, podul, etc.;

Exerciţii pasive: sfoară înainte, lateral cu arcuire, extensii ale braţelor cu partener;

Exerciţii dinamice: balans, arcuiri, reveniri;

Exerciţii combinate: la început active şi apoi pasive pentru mărirea amplitudinii;

Exerciţii statice şi de relaxare: menţinerea poziţiei cu amplitudinea maximă;

Stretching: întinderea muşchilor prin acţiune pasivă şi activă.

STRETCHINGUL

Stretchingul (întindere) a fost fundamentat de Bob Anderson la începutul anilor ´80.

Înainte de aceasta erau utilizate în mod empiric aşa zisele „tehnici balistice" (contracţii

dinamice ridicate şi repetate pentru întindereaa muşchilor antagonişti).

Stretchingul constă din tehnici care acţionează asupra muşchilor în 3 trepte:

- contracţie statică;

- relaxare relativ totală;

- întinderea lentă.

Grupa de muşchi asupra căreia se acţionează trebuie menţinută în poziţia de întindere

între 10 - 60 sec.

114

Indicaţii de aplicare a stretchingului:

a) întinderea se va realiza pe un fond psihic de relaxare (să se simtă întinderea);

b) poziţiile iniţiale să fie comode (relaxante);

c) exersarea să se facă individual;

d) antrenamentul de stretching se face de 3 ori pe săptămână şi chiar zilnic;

e) eficienţa stretchingului este mai mare la sfârşitul antrenamentului în doză de 3

repetări la grupele musculare solicitate în lecţie;

f) la începutul acţionării specifice se recomandă câte o repetare pentru fiecare grupă

de muşchi solicitată direct;

g) stretchingul se aplică întâi muşchilor agonişti şi apoi antagoniştilor;

h) întinderea muşchilor se face după un program zilnic, individual;

i) în poziţia de întindere maximă nu se fac arcuiri.

TEHNICILE DE FACILITARE PROPRIOCEPTIVĂ

NEUROMUSCULARĂ

Aceste tehnici derivă din nişte tehnici asemănătoare cu recuperarea suferinzilor de

pareze sau paralizii neuromusculare şi constau în alternanţele fazelor de impulsie cu fazele de

relaxare având o durată de 10 sec. fiecare. Se execută cu partener.

Exemplu:

Pentru muşchii regiunii posterioare a coapsei se execută următoarele: sportivul stă

culcat dorsal, genunchiul în extensie, iar şoldul flexat la 90 0. .

Partenerul său accentuează pasiv flexia coapsei pe şold până la apariţia senzaţiei de

disconfort.

În acel moment sportivul se opune rezistenţei partenerului printr-o contracţie

izometrică a muşchilor posteriori ai coapsei timp de 10 sec. (faza de împingere), apoi se

relaxează şi contractă cvadricepsul în timp ce partenerul exercită o împingere care întinde

antagoniştii (faza de relaxare).

Această tehnică este considerată dificilă, dar este cea mai eficientă pentru flexia

mărită a coapsei pe şold. Ciclul complex împingere relaxare este repetat de cel puţin 3 ori.

Tehnica este rezervată subiecţilor experimentaţi.

EVALUAREA MOBILITĂŢII

Mobilitatea segmentelor corpului se măsoară cu ajutorul goniometrului în grade. De

asemenea se poate măsura linear (de exemplu la măsurarea mobilităţii coloanei vertebrale prin

115

aplecare. Tehnicile de evaluare a mobilităţii sunt instrumente utile în selecţia primară şi

secundară pentru diferite ramuri de sport: gimnastică, atletism, canotaj, jocuri sportive.

DEZVOLTAREA CALITĂŢILOR MOTRICE

COMBINATE ŞI COMPLEXE

Studiul calităţilor (aptitudinilor) motrice condiţionale şi coordinative relevă raporturile

sintetice, care există între ele şi evidenţiază faptul că sportivul nu are nevoie să-şi dezvolte în

mod izolat de contextul actului motor specific, o calitate motrică sau alta.

Studiul analitic al calităţilor motrice se efectuează din raţiuni pur didactice şi din

considerentele pe care le impune metodologia în pregătirea fizică generală.

Este evident, însă, că orice gest motric specializat al unei probe de concurs, implică

utilizarea în "amestecuri" cu proporţii diferite a tuturor calităţilor motrice: viteza, forţa,

rezistenţa, mobilitate, îndemânare.

Între calităţile forţă, viteză şi rezistenţă există o relaţie de mărime invers proporţională,

care în general are o valoare medie cu oscilaţii mici în plus sau în minus. Dezvoltarea acestor

calităţi în procesul de antrenament se efectuează prin orientarea pregătirii, prin selecţia

metodelor şi mijloacelor de antrenament şi dozarea lor.

Dozarea mijloacelor se obţine cu variaţii ale încărcăturii (Forţa), a repeziciunii

mişcărilor (Viteza) şi durata şi numărul repetărilor efectuate (Rezistenţa). Aceste mişcări sunt

efectuate cu o amplitudine mai mare sau mai mică (mobilitatea şi elasticitatea) într-un regim

economic, rapid şi eficient cu un consum optim de energie (Îndemânare).

În acest „amestec" de calităţi motrice se disting două categorii care facilitează abordarea

teoretică, dar mai ales practica domeniului.

Prima categorie se referă la amestecul într-o proporţie sau alta (în funcţie de proba

sportivă) a două calităţi motrice de bază şi este denumită calitate motrice combinată)

(Baroga ,1984, Nicu ,1993).

A doua categorie se referă la amestecul a mai multor calităţi motrice combinate şi este

denumită calitate motrice complexă, în care participă 4 sau mai multe calităţi în loc de 2.

Acest demers de clasificare este necesar pentru că formele de manifestare a V, R, F, Î,

M, S din ramurile sportive sunt diferite şi în metodele de dezvoltare a lor intervin

caracteristici şi procedee metodice care generează efecte combinate de manifestare a actului

motric.

Calităţi motrice combinate şi metodica dezvoltăriii lor

L. Baroga (1984) identifică 13 calităţi motrice combinate:

116

1) Rezistenţa în regim de viteză (R - V) - reflectă posibilitatea de a efectua eforturi lungi

în timp, în condiţiile unor contracţii rapide. Este specifică probelor de fond şi

semifond, precum şi în jocurile sportive (fotbal, handbal, baschet – parţial, rugby – trei

sferturi). Se utilizează metoda eforturilor intensive şi extensive, cu intervale scurte,

medii şi mari. Se folosesc intensităţi de 50 - 65 % din posibilităţi; un număr de 9 - 12

repetări în 4 - 6 serii pentru 4 - 12 exerciţii.

2) Rezistenţa în regim de forţă reflectă capacitatea organismului de a rezista la eforturi

moderate pe o distanţă mare de timp. Este specifică probelor de fond din atletism,

canotaj, caiac-canoe, ciclism, patinaj, biatlon, nataţie, lupte, schi, alpinism

(ascensiuni), motocross, popice, yachting. Procedeele metodice de antrenament sunt

specifice ramurii de sport cu intensităţi între 50 - 60 % din posibilităţile maxime, cu

număr mare de serii şi repetări (până la refuz); 12 -14 repetări, în 4 - 6 serii sau 3 -

6 circuite pentru 6 - 9 exerciţii.Se urmăreşte ca prin impulsuri de forţă optime (cu

repetări până la începerea scăderii forţei) să se menţină viteza de impulsie şi a forţei.

3) Forţa în regim de viteză reprezintă calitatea sistemului neuromuscular de a învinge o

rezistenţă mare printr-o viteză de contracţie maximă. Este denumită şi forţa explozivă.

Este specifică în probele de aruncări din atletism (ciocan, greutate, disc, suliţă),

haltere, rugby - înaintare, bob - împingător, gimnastică, sărituri în apă, judo. Se

utilizează metoda repetărilor cu pauze de revenire completă, cu încărcături mici faţă de

maximum, cu un număr mediu de repetări, dar cu execuţii rapide şi explozive. Se

urmăreşte îmbunătăţirea inervaţiei intra şi extramusculare şi îmbunătăţirea vitezei de

contracţie în condiţii de efort suplimentar şi variabil. Se folosesc intensităţi cuprinse

între 60 - 80 % din posibilităţi; cu un număr de 3 - 6 repetări, 6 - 9 serii pentru 6 - 9

exerciţii.

4) Forţa în regim de rezistenţă reflectă capacitatea organismului de a efectua eforturi în

condiţiile contracţiilor musculare de lungă durată. Este specifică probelor din canotaj,

caiac-canoe, biatlon, ciclism pe şosea, patinaj artistic, haltere, gimnastică, lupte, polo.

Se utilizează metoda repetărilor cu pauze cu revenire completă atunci când sunt

efectuate eforturi medii şi un număr mare de repetări cu tempou lent. Când se

utilizează metodele cu intervale (cu pauze cu revenire incompletă) se folosesc

încărcături mici, cu număr mare de repetări pe atelier, cu pauze de 1 minut între serii.

Astfel, se pot utiliza intensităţi cuprinse între 65 - 80 % din posibilităţi cu număr mare

de repetări ( 6 - 12 - refuz) în 4 - 12 serii şi 9 - 12 exerciţii.

117

5) Viteza în regim de forţă reprezintă calitatea sistemului neuromuscular de a efectua

mişcări rapide în condiţiile învingerii unei rezistenţe relativ mici ( 30 - 65 % din

posibilităţile maxime). Este denumită detentă. Este caracteristică săritorilor, jocurilor

sportive şi sporturilor aciclice ( gimnastică, lupte, scrimă, bob, box, alpinism) şi în

alergările de viteză. Se utilizează metoda repetărilor (cu pauze de revenire completă),

procedeul forţei reactive şi procedeul cu supraîncărcare, cu lucru concentric -

excentric şi pliometric.Se folosesc 3 – 6 repetări în 6 - 9 serii de 5 -6 exerciţii.

Observaţie: să nu se creeze confuzie între F - V (forţa explozivă) care utilizează

încărcături de 65 - 90 % din posibilităţile proprii şi V - F (detenta) care utilizează

încărcături de 35 - 60 % din posibilităţile proprii.

6) Viteza în regim de rezistenţă reprezintă calitatea organismului de a efectua eforturi cu

30 - 65 % din posibilităţi, în condiţiile unor contracţii musculare de scurtă durată. Este

specifică alergărilor de viteză, jocurilor sportive şi în sărituri. Se utilizează metode

combinate cu repetări şi intervale (cu revenire completă sau incompletă) cu procedee

de eforturi intensive, distanţe lungi sau număr foarte mare de repetări. Caracteristica

acestor exerciţii este că repetările cu intensitate maximă se efectuează până când

începe scăderea vitezei (oboseala) sau se utilizează distanţe foarte lungi cu reducerea

pauzelor între ele (în funcţie de stadiul de pregătire). Se folosesc exerciţii în care

intensitatea mică ( 30 - 60 % din posibilităţi) este repetată de 6 - 9 ori, cu 6 - 9 serii ( 3

- 6 circuite) pentru 6 - 9 exerciţii.

7) Îndemânarea în regim de rezistenţă reflectă capacitatea sportivului de a efectua în mod

corect mişcările în situaţii noi, pe o perioadă de timp relativ mare. Această calitate

motrice combinată se întâlneşte în box, motocross, biatlon, patinaj, lupte, jocuri

sportive, schi alpin, polo, gimnastică. Metodele de dezvoltare sunt metode analitice şi

de execuţie globală în tempouri variate, în paralel cu dezvoltarea unor calităţi motrice

sau a unor grupe musculare. Se urmăreşte formarea ritmului corect de execuţie pe un

fond de oboseală parţială. Se utilizează exerciţii efectuate cu intensitate de 50 % din

posibilităţi cu 16 - 32 repetări, în 9 - 12 serii de 6 - 9 exerciţii.

8) Îndemânarea în regim de forţă reprezintă capacitatea sportivilor de a executa în

anumite momente ale probei, prestaţii "în forţă" a actului motric pe baza unei situaţii

nou create, bazate pe învingerea unei rezistenţe sau a adversarului direct. Este

specifică jocurilor sportive: handbal, fotbal, polo, rugby, baschet, hochei şi în patinaj

artistic, alpinism, bob - piloţii. Se utilizează intensităţi de 65 % din posibilităţi cu 9 -

118

32 repetări în 9 - 12 serii, pentru 3 - 6 exerciţii. Se urmăreşte formarea automatizării

mişcării în condiţii de încărcături relativ mari.

9) Îndemânarea în regim de viteză reprezintă capacitatea sportivului de a alege şi executa

corect mişcările în funcţie de situaţiile nou create, în maximum de viteză. Această

definiţie subliniază două aspecte majore ale acestei calităţi combinate:

aptitudinea însuşirii rapide a noii mişcări

restructurarea rapidă a activitâţii motrice în cazul schimbărilor bruşte de

situaţii

Se utilizează intensităţi de 30 % din posibilităţile maxime, cu 6 - 9 repetări în 6

- 9 serii de 6 - 9 exerciţii. Calitatea este specifică probelor de sărituri, box, alpinism,

handbal, polo - portari, sărituri cu schiurile, tenis de masă, motocross, patinaj viteză,

lupte, jocuri sportive, sărituri în apă, patinaj artistic, bob - piloţi, lupte, scrimă,

gimnastică.

10) Mobilitatea în regim de rezistenţă este capacitatea de a executa mişcări cu amplitudine

mare, pe o perioadă îndelungată de timp. Această calitate se întâlneşte în marş,

sărituri, înot, atletism. Se utilizează intensităţi de 50 % din posibilităţi cu 32 - 64

repetări, în 9 - 12 serii de 3 - 9 exerciţii.

11) Mobilitatea în regim de forţă reprezintă capacitatea individului de a executa mişcări cu

amplitudine maximă în condiţii îngreuiate de o forţă externă. Este specifică probelor

de haltere, gimnastică la aparate şi alpinism. Se utilizează exerciţii specifice ramurii cu

65 % din posibilităţile maxime, cu un număr de 16 - 32 repetări în 9 - 12 serii de 3 - 6

exerciţii.

12) Mobilitatea în regim de viteză reprezintă capacitatea de a efectua mişcări cu

amplitudine mare în maximum de viteză. Mobilitatea în regim de viteză depinde de

elasticitatea muşchilor şi ligamentelor din apropierea articulaţiilor solicitate. Este

specifică probelor în aruncări, gimnastică, săritura cu prăjina, săritura în înălţime,

lupte, judo, handbal, alergările de garduri, scrimă. Se folosesc exerciţii cu intensităţi

de 30 % din posibilităţi, cu 9 - 12 repetări în 9 - 12 serii, pentru 9 - 12 exerciţii.

13) Încordare - Relaxare. Stările de încordare - relaxare în activitatea sportivă se întâlnesc

în următoarele situaţii:

alternanţă rapidă între relaxare şi încordare în timpul desfăşurării

probelor (alergări, jocuri);

trecerea de la încordare la relaxare într-un timp relativ scurt (aruncări);

119

trecerea de la încordare la relaxare într-o perioadă de timp mai lungă

(pauzele la săritura cu prăjina, între probele de haltere).

Calităţile motrice complexe şi metodica dezvoltării lor

Pe măsura creşterii performanţei sportive, dezvoltarea calităţilor motrice devine din ce

în ce mai dificilă. Analizând intimităţile şi specificul ramurilor sportive, specialiştii sunt de

acord că abordarea combinată şi complexă a procesului de antrenament este un proces care

angrenează un număr din ce în ce mai mare al calităţilor motrice angajate, dar cu o cotă din ce

în ce mai mică de participare.

În acest context, sintagma de calitate motrice combinată devine insuficientă pentru a

exprima complexitatea sistemului. O astfel de perspectivă presupune crearea unui nou

concept, bazat pe metodologii mai complexe şi rafinate.

Chiar dacă sunt în curs de dezvoltare, practica şi teoria au identificat mai multe tipuri de

calităţi complexe:

1. Forţa - viteza în regim de îndemânare - forţă (în aruncări) F - V / Î - F.

2. Forţă - viteză în regim de îndemânare - mobilitatea (lupte, judo) F- V / Î - Mo.

3. Viteză - forţă în regim de îndemânare - rezistenţă (jocuri sportive) V - F / Î - R.

4. Viteză - forţă în regim de încordare - relaxare (sprinturi) V - F / Înc - Rel.

5. Viteză - rezistenţă în regim de forţă - rezistenţă (canotaj, caiac-canoe) V -

R / F - R.

6. Forţă - viteză în regim de forţă - rezistenţă (haltere) F - V / F - R.

7. Rezistenţă - forţă în regim de încordare - relaxare (alergări) R - F / Înc - Rel.

8. Rezistenţă - forţă în regim de rezistenţă - viteză (patinaj) R - F / R - V.

9. Viteză - forţă în regim de îndemânare - rezistenţă (baschet, fotbal, handbal) V - F

/ Î - R.

10. Îndemânare - forţă în regim de viteză - forţă (gimnastică) Î - F / V - F.

Pentru dezvoltarea acestor calităţi complexe se folosesc exerciţii specifice ramurii de

sport cu îngreuieri mici şi medii (30 - 65 % din posibilităţile maxime).

Metodologia dezvoltării calităţilor motrice complexe preconizează mărirea apreciabilă a

volumului efortului datorită dublării tuturor parametrilor. Caracteristica de bază a acestor

exerciţii este că ele sunt selecţionate după criteriul compatibilităţii cu specificul concursului.

120

CURS NR. 9 -PREGĂTIREA TEHNICĂ ŞI TACTICĂ

Tehnica unei ramuri de sport: cuprinde totalitatea acţiunilor motrice executate ideal din

punct de vedere al eficienţei acestora. (Adrian Dragnea,1996)

Tehnica sportivă este un procedeu sau un ansamblu de procedee, învăţate prin

intermediul exerciţiului, în scopul de a rezolva cât mai economic, cât mai raţional şi cu

maximum de eficacitate o anumită sarcină pe bază de mişcare. Renato Manno (1996)

Tehnica şi pregătirea tehnică sunt două noţiuni diferite:

tehnica este definită prin text, în definiţii;

pregătirea tehnică cuprinde totalitatea măsurilor cu caracter metodic, organizatoric

stabilite în procesul de antrenament cu scopul însuşirii corecte a unei tehnici

specifice ramurii se sport.

În sinteză, tehnica reprezintă un sistem de structuri motrice specifice unei ramuri de

sport efectuate cu maximum de randament şi în condiţiile delimitate de regulamentul

competiţional elaborat.

Tehnica diferenţiază prin conţinutul actului motric o ramură sportivă de alta şi constituie

în acelaşi timp un criteriu de clasificare a sporturilor prin caracteristicile lor fundamentale:

sporturi aciclice (sărituri, aruncări, jocuri sportive şi sporturi de luptă);

sporturi ciclice, în care abilităţile de bază se repetă în mod regulat, ciclic, de un

număr mare de ori (alergări, schi fond, nataţie);

sporturi nestereotipice, în care parametrii esenţiali ai execuţiei variază în funcţie de

teren şi condiţiile externe (automobilism, schi-coborâre, motociclism, etc);

sporturi stereotipice, în care parametrii esenţiali de execuţie a mişcării variază

foarte puţin şi care prezintă un nivel foarte înalt de automatizare a gesturilor (gimnastica la

aparate, canotaj, etc);

sporturi de situaţie, în care execuţia tehnicii depinde de condiţiile tehnico-tactice şi

de opoziţia adversarului (jocuri sportive, sporturi de luptă).

Tehnica sportivă se bazează pe abilităţile motrice, care sunt componentele automatizate

ale acţiunii consolidate prin repetiţie. Aplicată în cadrul activităţilor competiţionale cu un grad

înalt de perfecţiune, tehnica poate deveni măiestrie sportivă.

Nivelul de pregătire tehnică a unui sportiv depinde de experienţa motrică a acestuia şi

din acest motiv învăţarea tehnicii are un caracter metodic stadial. Nedezvoltarea continuă a

capacităţii de efort şi a calităţilor motrice complexe duce la o însuşire defectuoasă a tehnicii

unei ramuri de sport.

121

Efectuarea eficientă a mişcării

COMPONENTELE TEHNICII

Conceptele cu care se operează în cadrul pregătirii tehnice sunt elementele, procedeele

şi stilul.

1. Elementul tehnic (acţiunea motrică) este o structură motrică fundamentală a

practicării unei ramuri de sport. Pasa, aruncarea, deplasarea într-o ramură de sport reprezintă

noţiuni fundamentale, oarecum abstracte, care definesc mecanismul de bază al actului motric.

2. Procedeul tehnic este particularizarea biomecanică a elementului tehnic şi

reprezintă acţiuni concrete, care de multe ori sunt condiţionate de particularităţile

biopsihomotrice ale executantului sau de situaţia ivită pe parcursul acţiunii din teren.

Desigur că legăturile procedeelor şi elementelor tehnice sunt delimitate de coduri,

regulament şi de conţinutul motric.

3. Stilul constituie amprenta personală de efectuare a unui procedeu tehnic. Stilul se

manifestă doar la sportivii de mare clasă. De multe ori, sportivii de mare performanţă

inventează prin stilul lor eficient noi procedee care sunt asimilate şi analizate de teoreticieni şi

sportivi devenind procedee de sine stătătoare: O’Brian şi Fosbury (atletism), Tsukahara şi

Comăneci (gimnastică), Lutz şi Salkoff (patinaj).

4. Mecanismul de bază al procedeului tehnic. Indiferent de stilul de execuţie, fiecărui

procedeu tehnic îi sunt specifice o succesiune logică de acte motrice, care garantează

efectuarea corectă a actului motric. Mecanismul de bază al mişcării dintr-un procedeu tehnic

trebuie corelat cu un sistem de factori (spaţiali, temporali, dinamici, energetici) imaginaţi de

A. Dragnea în următoarea schemă:

Procedeu

tehnic

Mecanism

de bază al

mişcării

Aspecte spaţiotemporale

distanţă

amplitudine

direcţie

poziţie

durată

ritm

Aspecte dinamicoenergetice

forţa

viteza

coordonare

precizie

echilibru

forţa interioară

forţa externă

122

Procedeele tehnice fundamentale sunt abilităţi motrice. Abilităţile motrice se clădesc pe

baza aptitudinilor motrice. Nivelul iniţial al aptitudinilor coordinative determină esenţial

dezvoltarea abilităţilor motrice. Abilităţile motrice sunt constituite din acţiuni motrice

integrale sau din componente care se automatizează prin repetare. Automatizarea eliberează

conştiinţa permiţând sportivului să se concentreze asupra obiectivului acţiunii şi dezvoltării

capacităţii de anticipare. Învăţarea corectă (în care repetarea este mijlocul de bază) a tehnicii

presupune (prin automatizarea execuţiei) luarea celor mai corecte decizii tactice.

Învăţarea procedeelor tehnice (a tehnicii sportului respectiv) depinde de diferitele grade

de complexitate (durata exerciţiului, gradul de utilizare a aptitudinilor motrice) sau de natura

închisă (closed) sau deschisă (open) a activităţii (skill):

”Closed skill", definesc deprinderile în care mediul înconjurător este previzibil.

„Open skills" definesc deprinderile în care mediul înconjurător este imprevizibil.

Rolul memoriei este determinat în învăţarea motrică. Ca şi în învăţarea cognitivă, ea

constituie „depozitul" în care este căutată soluţia problemelor ce intervin.

Învăţarea tehnicii sportive se desfăşoară sub trei tipuri care determină tot atâtea tipuri de

deprinderi tehnice (A. Dragnea, 1996).

a) Învăţarea perceptiv motrică (învăţare senzorio-motrică) care constă din

modificarea comportamentului în funcţie de condiţiile concrete.

b) Învăţarea motrică are ca rezultat deprinderile pe baza componentelor senzoriale

kinestezice sau proprioceptive (înot, schi, patinaj) în care sfârşitul unei mişcări este semnalul

pentru mişcarea următoare. Ea are la bază un program mental, fundamentat pe stereotipul

dinamic cortical. Stă la baza „supraîncărcăturii" prin repetări stereotipe numeroase. De

exemplu în gimnastică, pentru învăţarea unui element sunt necesare 3000 de repetări. În cazul

variabilităţii condiţiile externe, la sportivii de clasă, este necesară o perioadă de acomodare

mai scurtă decât pentru alţi sportivi.

c) Învăţarea inteligent motrice este specifică învăţării tehnicii ramurilor de sport

„euristice" (box, lupte, jocuri sportive). Procedeele tehnice ce aparţin acestor ramuri de sport

se numesc deprinderi tehnico-tactice pentru că evidenţiază conţinutul elementelor tehnice

învăţate cu scop aplicativ-tactic.

ETAPELE ÎNVĂŢĂRII TEHNICII

a) Etapa informării şi a formării reprezentării în care sportivul îşi crează pe baza

explicaţiilor şi a demonstraţiilor, concepţia şi bazele precedeului ce urmează a fi învăţate.

Experienţa motrică anterioară are un mare rol în această etapă. Nivelul de dezvoltare al

123

calităţilor motrice, capacitatea de efort şi de nivelul de observaţie condiţionează această etapă

a „învăţării iniţiale" (după Matveev, citată de A.Dragnea, 1996).

b) Etapa mişcărilor grosiere sau insuficient diferenţiate reprezintă primele execuţii

practice la indicaţiile verbale ale antrenorului. Această etapă este caracterizată prin efort

excesiv, ritm impropriu, amplitudine şi precizie scăzută. Se impune utilizarea corecţiilor şi a

mijloacelor ajutătoare, care se vor referi la componentele mecanismului de bază al mişcării.

c) Etapa acordurilor fine şi a consolidării procedeelor tehnice are ca trăsături principale

efectuarea corectă a mişcării în condiţii stereotipe, standard, cu creşterea indicilor de forţă,

viteză şi rezistenţă în ritm optim. Indicaţiile antrenorului se vor referi la execuţia de fineţe a

procedeului tehnic.

d) Etapa perfecţionării şi a supraînvăţării procedeului tehnic este caracterizată prin

execuţii corecte în condiţii variate de lucru şi cu indici maximi de precizie, coordonare, ritm,

cursivitate. Supraînvăţarea prezintă o componentă mentală importantă în care procedeele

automatizate sunt aplicate după o profundă analiză (rapidă şi eficientă) a situaţiilor ivite pe

parcursul execuţiilor din concurs.

e) Etapa evaluării şi autoevaluării Parcurgerea etapelor învăţării presupune raportarea

permanentă a execuţiei la modelul final sau intermediar al proiectului didactic. Din acest

motiv etapa evaluării este prezentă în toate etapele de învăţare tehnică. Fără această etapă nu

se pot analiza aspectele pozitive şi negative ale execuţiei şi stabilirea măsurilor de corectare.

Acest proces continuu şi fluent poate să se desfăşoare prin circuite de feed-back până la etapa

de supraînvăţare.

Feed-back-ul se realizează pe parcursul a 3 faze (A.Dragnea, 1996):

faza premotrice (prima etapă a învăţării) în care subiectul cunoaşte obiectul

învăţării;

faza motrice (faza a II-a a învăţării) când se trece la execuţia propriu-zisă;

faza postmotrice de apreciere a execuţiei (corespunde etapelor III, IV şi V) în care

se compară schema mentală dorită de executant cu modelul propus de antrenor.

În cadrul sporturilor nestereotipe şi mai ales în cadrul jocurilor sportive, structura

actului motric presupune existenţa a 3 puncte fundamentale:

a) finalitatea mişcării, care se realizează printr-o sinteză aferentă prin bilanţul

tuturor stimulilor ambianţi care determină alegerea obiectului;

b) programarea mişcării sau organizarea de scheme motrice simple, cunoscute de

sportiv, care poate duce la automatizări;

124

Feed-back extern

Feed-back intern

Feedback

intern

c) execuţia motrică presupune adaptarea continuă a actului motric automatizat la

mediul ambiant, care se realizează prin comparaţie între programul prevăzut (valoare cerută)

şi programul realizat (valoare reală).

Aceste etape presupun efectuarea unui feed-back intern şi extern după o schemă de

„coordonare" propusă de Mäternink (citat de R. Manno, 1996):

INFORMAȚIE EXTERNĂ .

EXTERNĂ

Organe de simţ

Mecanism perceptiv

Proces decizional

Mecanism efector

Sistem muscular

INDICAŢII METODICE

1. Stabilirea etapelor şi a fondului pregătirii tehnice pentru începători, avansaţi şi

performanţă (planificare).

2. Însuşirea trainică a tehnicii va respecta particularităţile individuale ale sportivului de

opţiunile personale.

3. Însuşirea tehnicii să corespundă cu exigenţele competenţei prin folosirea de „open

skills".

4. Să se stăvilească tendinţele de înflorire a tehnicii prin execuţii lipsite de aplicaţie în

competiţii.

5. Precizarea cu atenţie a suitei de structuri de exerciţii aferente învăţării cât mai rapide şi

trainice.

6. Exersarea independentă a exerciţiilor este dublată de condiţii analoage concursului sau

de uşurarea execuţiilor prin mijloace ajutătoare (variabilitatea factorilor perturbanţi şi

favorizanţi învăţării).

7. Evaluarea periodică a pregătirii tehnice cu ajutorul unor probe şi norme de control şi

prin analiza ştiinţifică a prestaţiei din competiţii.

Cauzele care produc stagnarea evoluţiei tehnicii

125

1. Numărul prea mare de informaţii date de antrenor;

2. Oboseala fizică accentuată – prin scăderea capacităţii de coordonare;

3. Informaţie incompletă: verbală, intuitivă;

4. Lipsa de motivaţie din partea subiectului;

5. Neconcordanţa între nivelul de aspiraţie al sportivului şi capacităţile de moment ale

organismului;

6. Utilizarea unor materiale şi aparaturi necorespunzătoare care pot duce la învăţarea

greşită.

Caracterul evolutiv al tehnicii sportive

Tehnica are un caracter istoric evolutiv din următoarele motive:

1. Colaborarea fructuoasă între antrenor - sportiv şi tehnicienii interdisciplinari (medici,

psihologi, etc.);

2. Creşterea calitativă a materialelor sportive;

3. Creşterea numărului de antrenamente şi competiţii;

4. Valabilitatea însuşirilor particulare ale sportivilor prin crearea de modele optime în

urma studiilor de specialitate.

PREGĂTIREA TACTICĂ

Tactica sportivă este o parte a teoriei antrenamentului sportiv şi a cărei definiţie

teoretică este foarte complexă. Tactica sportivă trebuie privită ca un subsistem al

antrenamentului sportiv, cu un caracter dinamic şi creator, în care componentele fizice,

tehnice, psihologice, teoretice au un rol specific, determinat de ramura de sport practicată.

Toţi autorii (Şiclovan, Weineck, Manno, Dragnea, Teodorescu, Epuran) subliniază, prin

definiţii, amplitutinea componentei intelectuale a tacticii.

În acest sens se poate face o distincţie în funcţie de durata de execuţie a actului tactic:

cu cât realizarea sa este mai scurtă, cu atât ne găsim mai mult în sfera automatizată;

cu cât durata este mai lungă, intrăm în domeniul cognitiv, în care factorii motrici au o

importanţă mai redusă, astfel încât antrenamentul ideomotor se efectuează într-un

mod pur teoretic, înafara oricărei activităţi motrice.

Trebuie să facem distincţie între tactică şi pregătirea tactică. Tactica este o activitate în

care se utilizează în mod raţional un ansamblu de mijloace în scopul obţinerii victoriei.

Pregătirea tactică se referă la ansamblul de măsuri, mijloace şi metode pentru însuşirea tacticii

specifice fiecărei ramuri sportive.

126

Tactica sportivă constituie deci, un sistem complex de valorificare a tuturor

capacităţilor sportivului în vederea rezolvării situaţiilor de concurs create de ambianţă,

coechipieri, adversari în vederea obţinerii succesului sau a victoriei.

Pregătirea tactică este un proces didactic psihomotric intens, în care se angajează factori

cognitivi, afectivi, volitivi şi motrice, care se implică în rezolvarea problemelor întrecerii şi

care schimbă întreg comportamentul sportivului pentru învingerea obstacolelor provocate de

mediu şi adversar.

Direcţiile de acţiune ale tacticii şi caracteristicile pregătirii tactice

J. Weineck (1980, citat de A. Dragnea, 1996) determină trei direcţii în care tactica

acţionează asupra sporturilor:

1. Tactica determină procedeele tehnice cu parametri spaţiali şi dinamici (gimnastică

ritmică şi sportivă, gimnastică acrobatică, patinaj artistic, sărituri în apă);

2. Tactica determină caracteristicile temporale şi dinamice ale actelor motorii

(atletism, schi, ciclism, canotaj, patinaj viteză);

3. Tactica determină variabilitatea acţiunilor şi procedeelor de rezolvare a

problemelor tactice (jocuri sportive, lupte, box, judo).

În funcţie de caracteristicile pregătirii tactice A. Nicu (1993) diferenţiază cinci grupe de

ramuri de sport:

- Grupa A, în care concurenţii nu se confruntă direct ci acţionează succesiv şi

independent, în ordinea tragerii la sorţi (schi alpin, bob, sanie, patinaj artistic, gimnastică,

sărituri şi aruncări în atletism, sărituri în apă, haltere, sărituri cu schiurile, cursa de 100 km

contracronometru la ciclism);

- Grupa B, caracterizată prin prezenţa la start a tuturor participanţilor sau a grupelor

de doi. În cadrul acestor sporturi sunt posibile contactele cu adversarii sau întrajutorarea

dintre coechipieri, perechi sau grupe (alergările din atletism cu start comun, cursele de înot,

ciclism pe pistă şi şosea, patinaj viteză, schi fond, ştafete, canotaj, caiac-canoe, motociclism

cu şi fără ataş);

- Grupa C, caracterizată prin lupta directă dintre concurenţi cu confruntare pe un

spaţiu delimitat (box, lupte, scrimă, judo) sau separat în părţi egale (tenis de masă, badminton,

tenis de câmp, fotbal - tenis);

- Grupa D, în care sportivii, constituiţi în două echipe, se confruntă direct, cu

contact nemijlocit conform regulamentului (fotbal, rugby, handbal, baschet, polo, hochei pe

gheaţă şi pe iarbă);

127

- Grupa E, în care factorul tactic este abordat diferenţiat în funcţie de specificul

probei în cadrul probelor complexe (poliatlon, decatlon, pentatlon modern, biatlon, combinata

nordică şi alpină).

La aceste grupări se mai adaugă sporturile care utilizează obiecte ajutătoare: crose,

bastoane, mingi, ţinte, porţi, care sunt utilizate de sportivi pe terenuri cu desfăşurări mari şi în

care nu apare contactul nemijlocit cu adversarul (oină, baseball, golf, minigolf, cricket,

softball).

La grupele A şi B factorul pregătirii tactice nu figurează în pregătirea din antrenamente,

dar figurează în pregătirea pentru concurs.

Este evident că grupa jocurilor sportive, unde colaborarea cu coechipierii şi contactul cu

adversarul este hotărâtoare, factorul pregătirii tactice este abordat într-o pondere determinată

în funcţie de perioada de pregătire.

Componentele tacticii sportive constituie un sistem cu interrelaţii de feed-back, care să

determine un comportament optim pentru obţinerea succesului.

Astfel tactica sportivă se fundamentează pe:

- capacitatea cognitivă;

- abilitatea tehnică de execuţie;

- pregătirea fizică;

- capacitatea de discernământ şi decizie.

Acestea sunt condiţionate de principii şi decizii, norme şi regulamente, care au ca

rezultat comportamentul optim pentru obţinerea victoriei sau a succesului.

Un rol important în concepţia tactică a unui sport îl reprezintă teoria:

1. Concepţia tactică reprezintă un sistem de principii, idei, reguli şi norme relativ stabile

în vederea participării cu succes la competiţii.

Concepţia tactică este stabilită în principal de antrenori, medici, psihologi, în

concordanţă cu stadiul de dezvoltare a sportului respectiv şi cu orientările federaţiilor

sportive, care pot crea „şcoli" pe ramură de sport.

Concepţia tactică cuprinde:

ideile fundamentale şi sistemele de acţionare care vor sta la baza pregătirii pentru concurs;

totalitatea mijloacelor mentale de pregătire;

sistemele practice de acţionare.

Concepţia tactică îmbracă forma de model, deoarece se stabileşte prin înglobarea

concluziilor desprinse din concursurile trecute şi, prin îmbunătăţire, se aplică în concursurile

128

viitoare. este o componentă relativ stabilă care se bazează pe principii care se modifică în

funcţie de principiile practice mai îndelungate şi când condiţiile impun acest lucru.

2. Planul tactic este o particularizare temporară a tacticii şi poate fi definit ca

„ansamblul măsurilor stabilite în vederea rezolvării problemelor tactice ridicate de pregătirea

şi desfăşurarea acţiunilor de atac şi apărare" (A. Dragnea, 1996).

Planul tactic se stabileşte în funcţie de mai multe cerinţe:

a) cunoaşterea amănunţită de către antrenor a sportivilor proprii;

b) delimitarea sistemului de cunoştinţe teoretice a sportivului;

c) obişnuirea sportivilor cu rezolvarea problemelor tactice din concurs;

d) motivarea creativităţii tactice la sportivi;

e) aplicarea planului tactic (probabil) prin rezolvarea de probleme tipice exersate

anterior.

3. Acţiunile tactice sunt componentele concrete ale tacticii şi concepţiei tactice.

Acţiunile tactice se prezintă ca structuri, combinaţii, scheme iniţiate individual şi aplicate

colectiv.

Acţiunile tactice se desfăşoară după o schemă menţionată de M. Epuran (1982):

a) perceperea şi analiza situaţiei şi prelucrarea mentală a situaţiei;

b) rezolvarea mentală prin elaborarea unei strategii;

c) aplicarea practică, concretă a deciziei;

d) analiza efectelor acţiunii tactice.

Acţiunile tactice sunt decizii strategico-tactice în care simţul concursului (o

componentă complexă şi perfectibilă prin antrenament) are un rol preponderent.

Acţiunile tactice individuale pot genera, prin cooperare tactică, combinaţii tactice

simple şi complexe, care se includ în planul tactic.

4. Sistemul de joc este o componentă a tacticii specifică jocurilor sportive colective şi

se referă la modul de aşezare şi de circulaţie a sportivilor în atac şi în apărare. Sistemul de joc

se defineşte în funcţie de concepţia tactică şi se stabileşte prin planul tactic adoptat. El are un

caracter dinamic şi se adaptează în permanenţă situaţiilor ivite în teren.

Metodica pregătirii tactice

Pregătirea tactică urmăreşte formarea la sportivi a unor cunoştinţe, deprinderi şi

priceperi tactice pe care să le aplice în competiţie. Acest proces formativ prezintă următoarele

cerinţe şi norme specifice:

129

1. Însuşirea cunoştinţelor teoretice şi specifice tacticii (terminologie, regulamente,

forme de competiţie, capacitate de anticipare, inteligenţă de joc);

2. Formarea deprinderilor şi priceperilor tactice cu caracter practic.

Deprindere tactică - succesiunea mişcărilor automatizate prin care se rezolvă

o situaţie problematică tactică. Deprinderea tactică se aseamănă cu algoritmi de rezolvare a

problemelor, dar aplicarea mecanică a acestor deprinderi duce la eşec.

Priceperile tactice - constau din capacitatea sportivului de a aplica corect, în

situaţii variate, deprinderile tactice. De regulă priceperile tactice generează acţiuni tactice noi,

rezultate din activitatea creatoare a sportivului.

Măsuri cu caracter metodic pentru realizarea pregătirii tactice

a) documentarea antrenorilor cu noutăţile din domeniu;

b) studierea pe parcursul pregătirii a unui număr mare de concursuri pentru formarea

deprinderilor şi priceperilor tactice;

c) orientarea pregătirii tactice conform modelului competiţional;

d) organizarea temeinică a cerinţelor de analiză şi precizarea clară a concluziilor;

e) pregătirea tactică să se realizeze alternativ prin pregătirea teoretică şi pregătirea

practică prin împletirea acestora;

f) pregătirea tactică să se realizeze progresiv: fără adversar, cu adversar pasiv şi apoi

cu adversar activ.

Evaluarea pregătirii tactice se face prin analiza rezultatelor din concursuri, discuţii cu

antrenorii şi sportivii.

130

CURS NR. 10- PREGĂTIREA PSIHOLOGICĂ, ARTISTICĂ ŞI TEORETICĂ

Psihologia sportului s-a inspirat din ansamblul teoriilor psihologice, care au fost

adaptate la specificul sportului de performanţă. Sportul este o activitate eminamente practică,

cu caracter performanţial şi de limită a capacităţii integrale a fiinţei umane. Actul unui record

sportiv este format nu numai din conjugarea armonioasă a posibilităţilor date şi dobândite de

origine motrice sau biologică, ci şi din motive subiective, proprii psihicului uman.

Sportivul de performanţă, prin „antrenamentul total" pe care-l adoptă, participă cu toate

valenţele personalităţii lui - valorificate de factorul psihologic - la obţinerea victoriei în

întrecere. Una din direcţiile principale prin care psihologia sportului contribuie la

fundamentarea ştiinţifică a activităţii sportive şi în creşterea performanţelor este pregătirea

psihică sau psihologică.

Pregătirea psihologică este un factor, o componentă, a antrenamentului sportiv, ca

domeniu al psihologiei aplicate şi se înrudeşte cu ştiinţele pedagogice şi biologice. Fiecare

componentă a antrenamentului sportiv conţine şi o subcomponentă psihologică (conţinut

psihologic al pregătirii fizice, tehnice, tactice, teoretice, biologice pentru concurs şi artistice).

Obiectivele pregătirii psihologice a sportivilor

Pregătirea psihologică poate fi abordată din perspectiva a 5 strategii de pregătire

(Epuran, 1997).

1. Strategia-1, a secvenţelor temporale (perspectiva diacronică):

a) pregătire de lungă durată;

b) pregătire de durată medie;

c) pregătire de scurtă durată.

2. Strategia-2, a conţinutului specific (perspectiva integrală):

a) pregătirea psihomotrice şi sociomotrice;

b) pregătirea cognitivă;

c) pregătirea afectivă;

d) pregătirea conativă / volitivă;

e) pregătirea privind dezvoltarea personalităţii.

3. Strategia-3, a obiectivelor pragmatice (perspectiva praxiologică):

a) pregătirea pentru nevoile psihice ale fiecărui sport;

b) aspectele educative ale intervenţiei psihice;

c) controlul şi autocontrolul stresului, motivaţiei.

131

4. Strategia -4, a nivelulilor (perspectiva sincronă):

a) pregătire psihică de bază;

b) pregătire psihică specifică;

c) pregătire psihică pentru concurs.

5. Strategia-5, a pregătirii pentru concurs (perspectiva confruntării):

a) Crearea unei stări de preparaţie (atitudini):

- dispunerea;

- anticiparea;

- angrenarea şi modelarea;

- aplicarea şi adaptarea;

- analiza.

Obiectivele pregătirii psihice a sportivilor formulate pe componentele

antrenamentului

1. Obiective ale domeniului cognitiv

a) Pregătirea fizică

- informarea sportivilor cu privire la însemnătatea pregătirii fizice generale şi

specifice;

- cunoştinţe generale, privind metodele de dezvoltare a aptitudinilor

condiţionale, coordinative şi psihomotrice;

- cunoaşterea faptului că manifestarea aptitudinilor este însoţită de efortul

voluntar şi motivaţie;

- cunoaşterea că o bună pregătire fizică îi dă sportivului o atitudine de încredere

şi optimism.

b) Pregătirea tehnică

- informarea despre mecanismele învăţării motrice;

- cunoaşterea învăţării sociomotrice în care tehnica este subsumată situaţiilor de

intervenţie;

- iniţiere în tehnica antrenamentului mental;

- formarea convingerii că supraînvăţarea asigură eficienţa;

- iniţierea sportivului în regulile de comunicare cu antrenorul şi colegii.

c) Pregătirea tactică

- cunoaşterea regulamentului;

- cunoaşterea schemelor sau planurilor tactice;

132

- dezvoltarea spiritului de observaţie;

- dezvoltarea gândirii tactice, analiză, sinteză, critică, supleţe, rapiditate,

creativitate, luciditate, evaluare corectă.

d) Pregătirea teoretică

- dezvoltarea la sportiv a unei filosofii corecte despre viaţă şi locul sportului în

viaţa modernă;

- clarificarea dacă în viaţa sportivului performanţa este un ideal de viaţă;

- formarea cunoştinţelor din domeniul biologiei (anatomie, fiziologie, control

medical) psihologiei şi sociologiei.

e) Pregătirea psihică

- formarea personalităţii sportivilor după modelul proiectat al societăţii;

- urmărirea realizării obiectivelor cognitive, afective, psihomotorii şi conative

descrise la componentele antrenamentului fizic, tehnic, tactic, teoretic, artistic;

- formarea la sportivi a sistemului de atitudini complexe necesare pregătirii

sportive, dispunere, anticipare, motivaţie;

- formarea la sportivi a deprinderilor de concentrare şi comutare rapidă a

atenţiei.

f) Refacerea

- informarea asupra necesităţii refacerii corecte;

- cunoaşterea faptului că refacerea prezintă o latură somatofiziologică şi o latură

psihică;

- informarea despre tehnicile de psihorelaxare.

g) Pregătirea artistică

- cunoaşterea faptului că gestul motric corect este apreciat şi este frumos;

- o ţinută corectă, un echipament frumos este apreciat de spectatori;

- ţinuta corectă este apreciată de public.

2. Obiective ale domeniului afectiv


- crearea dispoziţiei de a efectua efortul indiferent de greutăţi;

- evidenţierea şi lăudarea progresului efectuat;

- implicarea afectivă în acţiunile echipei.


- dezvoltarea emulaţiei în învăţarea tehnică;

133

- organizarea de jocuri şi întreceri pentru buna dispoziţie.


- dezvoltarea dorinţei de a învăţa;

- dezvoltarea spiritului de colaborare;

- dezvoltarea subordonării tendinţelor individualiste, nevoilor şi sarcinilor

grupului;

- dezvoltarea modestiei şi combaterea supraaprecierii.

d) Pregătirea teoretică

- interiorizarea convingerilor şi formarea unei filosofii totale, corecte despre

viaţă;

- stimularea curiozităţii de a cunoaşte;

- dezvoltarea unui sistem de valori acceptate şi reglatoare ale activităţii.

e) Pregătirea psihică

- dezvoltarea motivaţiei de performanţă;

- dezvoltarea deprinderii de control a emoţiilor negative, anxietăţii şi durerii;

- dezvoltarea sentimentelor de cooperare;

- dezvoltarea sentimentelor pozitive faţă de antrenor şi a capacităţii de a dialoga

cu el.

f) Refacerea

- formarea atitudinii de acceptare a efortului şi neplăcerilor acestuia în

respectarea regimului refacerii;

g) Pregătirea artistică

- cultivarea simţului estetic, al ordinii, curăţeniei şi disciplinei;

- formarea deprinderii de comportament civilizat;

- educarea atitudinii negative faţă de fumat, alcool şi viaţa nesportivă;

- cultivarea fair-play – ului.

3. Obiective ale domeniului psihomotor şi sociomotor


- dezvoltarea V de reacţie, de execuţie, de repetare, deplasare;

- dezvoltarea R generale şi anduranţei;

- dezvoltarea F şi D la picioare şi braţe;

- dezvoltarea supleţei şi mobilităţii.


134

- dezvoltarea prehensiunii şi manipulării obiectului de joc, de concurs;

- dezvoltarea simţului kinestezic;

- dezvoltarea lateralităţii şi ambidextriei;

- dezvoltarea schemei corporale şi a imaginii corporale;

- dezvoltarea coordonării generale şi plurisegmentare.


- perceperea relaţiilor corp - spaţiu, corp – parteneri;

- dezvoltarea percepţiilor vizuale şi a relaţiilor spaţiale;

- dezvoltarea memoriilor vizuale a spaţiilor tactice;

- formarea deprinderilor adaptative complexe;

- dezvoltarea comunicării neverbale;

- evaluarea partenerului şi a adversarului;

- provocarea adversarului de a comite greşeli;

- dezvoltarea capacităţii de colaborare cu coechipierii.

d) Pregătirea psihică

- conştientizare corporală;

- dezvoltarea imaginii şi a conştiinţei de sine;

- asumarea riscului;

- conştientizarea ambianţei sociale;

- dezvoltarea capacităţii de autoreglare a conduitei motrice şi sociomotrice;

- dezvoltarea abilităţilor de a crea capcane şi de a-l dezinforma pe adversar

(Entropie de luptă, Epuran, 1981).

e) Refacerea

- formarea obişnuinţei de refacere şi relaxare după efort;

- însuşirea tehnicilor antrenamentului de relaxare;

- formarea obişnuinţei de a face duş pe derivatele stabilite de medic – antrenor.

f) Pregătirea artistică

- dezvoltarea expresivităţii mişcărilor corpului şi a feţei;

- învăţarea controlului permanent al ţinutei şi vestimentaţiei.

Deprinderile psihice (Epuran, 1997)

Controlul senzorial - perspectiv extern;

Conştientizarea corporală;

135

Controlul durerii şi senzaţiei de oboseală;

Controlul atenţiei - concentrare, comutare internă / externă, largă / îngustă;

Stabilire de scopuri;

Controlul motivaţiei;

Anticiparea - programarea mentală a acţiunilor;

Învăţare motrice, perceptiv - motrice, inteligent - motrice, sociomotrice;

Tehnici imaginative;

Programarea execuţiilor tehnice, tehnico-tactice şi a comportamentului operator;

Antrenamentul mental (exersare mentală);

Controlul emoţiilor;

Controlul anxietăţii;

Controlul gândirii negative;

Controlul gândirii pozitive;

Dezvoltarea încrederii de sine;

Dezvoltarea asertivităţii;

Dezvoltarea combativităţii;

Controlul agresivităţii;

Controlul stresului;

Dezvoltarea comunicării cu alţii şi cu sine.

Metodele pregătirii psihice

Pe măsură ce sportul a devenit o provocare extremă a individului, metodele de pregătire

sunt manifestate la limita normalului. În acest domeniu activează deja psihologia sportului de

mare performanţă.

Practica ne arată două aspecte metodologice:

1. Metode de provenienţă academică (ţinând de specializarea şi filosofia

psihologilor): umaniste, structuralist - behavioriste, psihanalitice, psihomotrice;

2. Metode care utilizează tehnici cu un demers real şi obiectiv.

Demersurile tehnice pentru realizarea pregătirii psihologice pot fi efectuate pentru etape

scurte, de către antrenori, dar pregătirea psihologică de lungă durată şi calificată trebuie să fie

asigurată de specialişti psihologi.

PREGĂTIREA ARTISTICĂ

Este prezentă numai la ramuri de sport la care se apreciază în concurs prin puncte, note,

măiestria execuţiei şi gradul de dificultate (impresia artistică).

136

Se evidenţiază valorile estetice ale mişcării, graţia, măiestria, aspectul fizic.

Căi şi mijloace:

- vizionarea unui număr cât mai mare de competiţii;

- învăţarea întregii game de exerciţii cu caracter coregrafic;

- sincronizarea în grup sau independen

- audiţii muzical

- spectacole de operă şi bale

- studii individuale pe muzică clasică;

- vizionarea de expoziţii, prezentări de modă;

- urmărirea tendinţelor vestimentare.

PREGĂTIREA TEORETICĂ

Ansamblul cunoştinţelor de specialitate transmise de antrenor în vederea aplicării în

practică a unor noţiuni, principii, reguli menite să optimizeze randamentul în antrenament şi

competiţii.

1. Componente de bază ale pregătirii teoretice:

- cunoştinţe referitoare la semnificaţiile sociale ale sportului;

- aspecte istorice marcante;

- cunoştinţe aferente biomecanicii, tehnicii şi legităţilor fiziologice;

- înţelegerea tacticii sportive;

- cunoştinţe care să sporească ponderea autoeducativă;

- cunoştinţe temeinice de regulament;

- cunoştinţe organizatorice şi tehnco-gospodăreşti.

2. Căi şi mijloace de realizare:

- expuneri;

- analize de pregătire;

- discuţii colective;

- sondaje de opinie;

- studii de caz.

137

CURS NR. 11 - PROGRAMAREA ANTRENAMENTULUI SPORTIV

Antrenamentul sportiv este descris şi definit ca un proces adaptiv de lungă durată

(Manno, 1996; Bompa, 2001; Dragnea şi colab., 2002), fapt pentru care conducerea sa nu

poate fi realizată decât pe bazele prevederii ştiinţifice a ansamblurilor de obiective,

decizii şi mijloace. Prevederea ştiinţifică a „ceea ce intenţionăm să facem şi să obţinem" este

rezolvată prin procesul de planificare care este încadrat în diverse strategii pe diferite

perioade de timp.

Elaborarea acestor strategii, care în ultimă instanţă pregătesc sportivi pentru competiţiile

programate, constituie un proces anevoios, cu rate de predicţie direct proporţionale cu

eficacitatea programării şi planificării mijloacelor. Scopul acestor strategii este inducerea

formei sportive pentru competiţia sau competiţiile sportive de vârf şi obţinerea rezultatelor

maxime posibile acelui moment. Forma sportivă se manifestă în competiţiile importante şi

valorifică la maximum capacitatea de performanţă a sportivului în acel moment.

Inducerea formei sportive este condiţionată de un mare număr de factori externi

(încărcătura de antrenament) sau interni (ritmuri biologice sau grad de adaptare la efort).

Tonusul psihic condiţionează de multe ori „forma sportivă de moment".

Renato Manno (1996) defineşte forma sportivă ca „o dispoziţie optimă a sportivului

pentru randamentul sportiv". Acelaşi autor citându-i pe Krestovnicov şi Matveev

precizează că mecanismul fiziologic al formei sportive este condiţionat de:

a) ameliorarea neurodinamică a substanţei cenuşii a creierului, constituirea unei

activităţi nervoase foarte ramificate (stereotip dinamic);

b) o „mobilitate" crescută, adică o mare capacitate de adaptare la efortul fizic;

c) capacitatea de a realiza un lucru specific, de a atinge un înalt nivel de F, R, V de

execuţie şi coordonare;

d) o economie funcţională, care se manifestă printr-un consum mai redus de energie;

e) o mai bună refacere după efort, care asigură supracompensarea.

În concluzie, există o unitate evidentă între programarea antrenamentului sportiv,

formularea în cadrul programării a obiectivelor de pregătire organico-musculară, tehnicotactică,

psihologică, artistică (unde ste cazul) şi inducerea formei sportive. Acest mecanism

are un caracter periodic şi ciclic ce rezultă din ciclicitatea care domină evoluţia umană.

Ciclicitatea în evoluţie (evoluţie - stagnare - involuţie - stagnare - evoluţie, ş.a.m.d) limitează

posibilităţile evoluţiei organismului uman. „Creşterea nu este nelimitată şi poate ajunge în

conflict cu posibilităţile funcţionale ale organismului şi cu sănătatea organismului" (Jakovlev,

citat de Dragnea, 2002).

138

PLANIFICAREA ANTRENAMENTULUI SPORTIV

Un program de pregătire bine planificat elimină hazardul şi abordarea lipsită de

obiective intermediare şi finale.

În pregătire, nu se planifică lucrul ci reacţia fiziologică la planul respectiv de

antrenament. Important este să prevedem care va fi reacţia organismului faţă de ceea ce

planificăm. Procesul de planificare trebuie prevăzut ca o cale de manipulare a antrenamentului

sportivului pentru atingerea celei mai înalte performanţe posibile (T. Bompa, 2002).

Ciclurile de pregătire şi concurs

Aceste cicluri sunt în general determinate de calendarul şi sistemul competiţional.

Dimensiunile documentelor de planificare şi denumirea lor diferă, dar ele sunt corelate cu

structura ciclurilor olimpice (pentru sporturile olimpice). Sistemul de planificare include două

operaţiuni de mare importanţă metodică: controlul sau verificarea obiectivelor propuse

(criterii, teste, probe de pregătire şi competiţie) şi întocmirea documentelor de evidenţă a

activităţii desfăşurate, pentru a putea compara indicatorii planificaţi şi cei realizaţi (Colibaba -

Evuleţ, Bota, 1998).

În consecinţă ciclurile cu care se operează în practică sunt:

A) Ciclul foarte lung de antrenament care însoţeşte proiectele ştiinţifice de redresare a

unui sport, prin planuri de perspectivă îndepărtată (8 - 12 ani, care implică 2 - 3 cicluri

olimpice);

B) Ciclul lung de antrenament care durează 2 - 3 - 4 ani (de regulă este un ciclu olimpic)

şi se aplică echipelor de tineret, juniori, de perspectivă imediată.

C) Macrociclul (MAC) este alcătuit în mod obişnuit din trei perioade distincte:

pregătitoare, competiţională şi de tranziţie. Obiectivele acestor perioade sunt diferite şi se

referă la fazele ciclice ale creşterii formei sportive (intrare - menţinere - ieşire) pentru

perioada competiţională.

Macrociclurile sunt perioade relativ mari în cadrul cărora capacitatea de performanţă

trebuie ridicată la un nivel tot mai înalt pentru perioada competiţională. Reperele alcătuirii

acestor macrocicluri sunt mai degrabă reperele competiţionale decât cele temporale. Într-un

an putem avea 2 - 3 macrocicluri dacă pe parcursul lui sunt programate 2 - 3 seturi de

competiţii (tur, retur, paly-off la jocuri sportive sau campionate de sală, aer liber, cupe, la alte

139

sporturi). În consecinţă, obiectivele, conţinutul şi durata perioadelor de pregătire dintr-un

macrociclu diferă de la un sport la altul.

C.1. Perioada pregătitoare este unitatea structurală cu ponderea cea mai importantă

în cadrul macrociclului (A.Dragnea şi colab., 2002). În cadrul perioadei pregătitoare se

rezolvă mai multe obiective:

creşterea capacităţii funcţionale a organismului;

educarea încrederii în posibilităţile de afirmare;

învăţarea sau perfecţionarea unor procedee tehnice;

dezvoltarea calităţilor motrice specifice;

înlăturarea rămânerilor în urmă constatate la diferite componente ale

antrenamentului sportiv;

pregătirea tactică.

Prima parte a perioadei pregătitoare este de regulă îndreptată spre creşterea nivelului

pregătirii fizice generale, utilizându-se exerciţii diferite de cele competiţionale sau specifice.

În partea a doua a perioadei pregătitoare creşte ponderea exerciţiilor specifice şi

competiţionale. În consecinţă această perioadă se împarte în două etape:

etapa de pregătire generală;

etapa de pregătire specifică (precompetiţională).

În prima etapă caracteristica efortului este dată de mărirea treptată a volumului de

efort, intensitatea crescând atât cât să nu stânjenească creşterea volumului.

În etapa a doua (precompetiţională) obiectivul principal este instalarea formei

sportive prin:

dezvoltarea stării de antrenament specific;

dezvoltarea calităţilor motrice complexe specifice ramurii de sport;

perfecţionarea pregătirii tehnico-tactice;

pregătirea psihică şi specifică de concurs.

C.2. Perioada competiţională este unitatea structurală a unui macrociclu în care

obiectivul fundamental este menţinerea formei sportive. În cadrul antrenamentului din această

perioadă vom programa realizarea următoarelor sarcini:

- perfecţionarea calităţilor, priceperilor şi deprinderilor pe fondul stabilităţii

relative a formei sportive;

- perfecţionarea în continuare a capacităţii de adaptare a organismului la aforturile

impuse de concursuri;

- perfecţionare pregătirii integrale de concurs;

140

- stimularea capacităţii creatoare a sportivului (A. Dragnea şi colab., 2002).

După obţinerea formei sportive, concursul devine mijlocul şi metoda esenţială pentru

perfecţionare. Frecvenţa participării la concursuri diferă de la un sport la altul şi în funţie de

gradul de performanţă a sportivului.

Formaţiunea structurală de bază a perioadei competiţionale este mezociclul

competiţional şi mezociclul intermediar cu microcicluri de apropiere şi microcicluri de

descărcare.

C.3. Perioada de tranziţie asigură legătura dintre două macrocicluri şi realizează faza

de supracompensare pentru următoarele eforturi. Obiectivul fundamental al perioadei de

tranziţie îl constituie asigurarea odihnei active şi ieşirea treptată din forma sportivă.

Caracteristicile perioadei de tranziţie:

nu se întrerupe efortul şi se menţine un anumit grad de antrenament;

se utilizează exerciţii şi mijloace din alte ramuri de sport, cu caracter

atrăgător;

se aplică pe perioade diferite, mai lungi la nivelul copiilor ( 5 - 6

săptămâni) şi mai scurte la sportivi consacraţi (1 - 2 săptămâni);

perioada de tranziţie se programează sub forma unui macrociclu de

refacere în cazul sportivilor de înaltă performanţă.

%

100

90

80

70

60

50

40

30

141

20

10

0

P1 P2 C1 C2 T

Dinamica intensităţii şi volumului efortului pe parcursul unui macrociclu

P=per.pregătire; C=per.competiţională; T=per. tranziţie

= vol. efort = int. efort

În figura de sus este reprezentată dinamica intensităţii şi a volumului efortului pe

perioadele unui macrociclu, iar în figura următoare este reprezentat modul de utilizare a

exerciţiilor generale şi specifice pe parcursul perioadelor de pregătire.

%

100

90

80

70

60

50

40

30

20

10

0

P1 P2 C1 C2 T

142

RTIV

SPO

MEI

FOR

TRII

AME

PARAMETRII FORMEI SPORTIVE

PAR

Utilizarea exerciţiilor generale şi specifice pe parcursul perioadelor de pregătire

P=per.pregătire; C=per.competiţională; T=per. tranziţie

= ex. generale = ex. specifice

În figura următoare este exemplificată corelaţia dintre perioadele de pregătire dintr-un

MAC şi evoluţia formei sportive :

100 IEŞIREA

90

80 INSTRUIREA MENŢINEREA şi

DIRIJATĂ

din F.S.

70

60

FORMEI

SPORTIVE (F.S)

VALORIFICAREA F.S.

50

40

30

20

10

0

P. PREGĂT. P. COMPETIŢIONALĂ P. TRANZ.

Evoluţia formei sportive în diferite perioade ale MAC

În planificările care includ mai multe „vârfuri competiţionale" evoluţia parametrilor

formei sportive este mai sinuoasă - având 2 - 3 platforme de menţinere la nivel de maximă

eficienţă ( 80 % - 100 %) ( vezi fig. 32).

100

143

90

80

70

60

50

40

30

20

10

0

PP

PC

PT PP

PC

PT PP

PC

PT Vacan

1

1

1

2

2

2

3

3

3

ţă

Evoluţia formei sportive pe o perioadă de mai multe cicluri

(Platforma de menţinere a F.S. se măreşte spre ciclurile finale)

D) Mezociclul (MZC) este o structura intermediară a antrenamentului compusă din

microcicluri. De regulă un MZC ccuprinde 3 - 6 săptămâni cu 30 - 60 lecţii de antrenament.

În mezocicluri se realizează obiectivele intermediare dictate de structura dinamică a

macrociclului. Mezociclurile sunt structura crucială în dirijarea antrenamentului şi pot avea

orientări metodice diferite: de acomodare, de bază, pregătitoare şi control, precompetiţionale,

competiţionale şi de refacere.

144

a) MZC de acomodare la efortul din antrenament, se introduce la începutul perioadei

pregătitoare (mai ales la copii şi juniori). Aici predomină volumul de muncă şi exerciţiile cu

caracter general şi mai ales aerob. Se dezvoltă supleţea, rezistenţa generală şi specială şi se

învaţă noi deprinderi motrice.

b) MZC de bază are ca obiectiv pregătirea fizică specifică, tehnică, psihologică.

Antrenamentul prezintă V şi I mari, terminat cu probe şi norme de control.

c) MZC de pregătire şi control au ca scop realizarea pregătirii integrale cu exerciţii

cu caracter competiţional. Apar concursuri şi competiţii de verificare.

d) MZC precompetiţionale în care predomină pregătirea tactică, tehnică şi

psihologică. Acest tip de MZC cuprinde secvenţe modelate după caracteristicile competiţiei

importante.

e) MZC competiţionale, care pe lângă activitatea competiţională trebuie să cuprindă

şi microcicluri de refacere.

f) MZC de tip combinat, care combină funcţiile celor 5 tipuri de MZC descrise

anterior. Aceste MZC au un caracter de pregătire - refacere, control - pregătire, etc.

g) MZC de „şlefuire" (Colibaba-Evuleţ, Bota, 1998) au drept scop supraînvăţarea

unor acţiuni, tehnici, procedee sau înlăturarea unor greşeli care se mai comit. Aceste MZC

sunt specifice etapei precompetiţionale şi perioadei competiţionale.

E) Microciclul (MIC) este un sistem de lecţii de antrenament şi de refacere care constituie

unitatea structurală a unui MZC de un anumit tip. Autorii Colibaba-Evuleţ şi Bota (1998)

disting MIC lungi (5 - 9 lecţii) a căror raţiune este alternarea efortului cu refacerea astfel încât

sportivul să evite starea de oboseală cronică şi MIC scurte (3 - 4 lecţii) cu alternări de

obiective diferite.

Conţinutul şi structura MIC sunt determinate de următorii factori:

a) interactivitatea dintre procesele de oboseală şi refacere, alternarea eforturilor mari

cu cele medii, ordinea de alternare a efortului cu odihna;

b) alternarea lecţiilor cu orientări diferite din punct de vedere al calităţilor motrice şi

cuplarea acestora cu celelalte componente (viteza cu tehnica, tehnica cu detenta, etc.);

c) alternarea microciclurilor de şoc (2 - 3 zile cu 2 - 3 antrenamente intense pe zi) cu

microcicluri de descărcare şi odihnă activă;

d) calcularea cu precizie a numărului de lecţii de antrenament pentru un MIC în

funcţie de obiectivele propuse. În acest caz, nu entităţile temporale sunt definitorii, ci sistemul

de lecţii;

e) MIC se adaptează cerinţelor de adaptare a organismului la concurs;

145

f) sarcinile şi conţinutul MIC se stabilesc în funcţie de obiectivele MZC şi a

perioadei sale.

O serie întreagă de analişti (Matveev şi Novicov, 1980; Platonov, 1984; Colibaba-

Evuleţ, Bota, 1998; Dragnea, 2002) identifică următoarele tipuri de MIC:

a) MIC de antrenament:

- MIC de PFG,

- MIC de PFSp;

b) MIC ordinar caracterizat prin volum mare - intensitate mică – mijlocie;

c) MIC de acomodare sau de apropiere, care modelează regimul de concurs (PIC -

pregătirea imediată pentru concurs);

d) MIC de şoc: intensitate foarte mare, volum mic;

e) MIC de contrast, care schimbă radical dominanta ciclului (MZC) în sensul că se

face cu totul altceva decât s-a programat;

f) MIC de refacere, care se aplică după concursuri tari, după MIC foarte puternice

sau când sportivii dau semne de mare oboseală. Aceste MIC preîntâmpină oboseala acută.;

g) MIC de degrevare, care scade treptat dinamica efortului specific, se schimbă

condiţiile de lucru şi obiectivul instrucţional (Colibaba-Evuleţ, Bota, 1998.)

F) Lecţia de antrenament este o unitate de timp didactic de sine stătătoare cu obiective şi

sarcini operaţionale bine definite ca unitate ciclică (2 - 3 - 4 antrenamente pe zi cu obiective

operaţionale diferite). Un şir de lecţii de antrenament cu aceeaşi temă dar cu obiective şi

sarcini diferite poate fi constituit pe parcursul unui MIC care se repetă constant (zilnic din 3 în

3 zile, etc.) până când obiectivele instrucţionale sunt rezolvate.

Din punct de vedere pedagogic, lecţia este o verigă a MIC. Din perspectiva adaptării

funcţionale, lecţia reprezintă un sistem de stimuli concepuţi ca un model care lasă urme în

organismul sportivului pe durate diferite.

Efectele lecţiei de antrenament sunt:

- imediate în timpul desfăşurării lecţiei de antrenament;

- ulterioare, după terminarea lecţiei de antrenament;

- întârziate, de la o lecţie de antrenament la alta;

- cumulate, de la începutul anului competiţional până la încheierea acestuia.

Părţile lecţiei de antrenament sunt:

- partea introductivă (încălzirea) care poate fi standardizată;

- partea fundamentală;

- partea de încheiere, revenire, refacere.

146

Durata lecţiei de antrenament este variabilă, în funcţie de obiective, perioade şi ramuri

de sport. Ele pot varia între 60 min şi 360 min cu structuri variate şi complexe.

Tipurile de lecţii sunt determinate de obiectivele şi caracteristicile generale ale

perioadelor de pregătire şi pot fi clasificate în:

a) lecţii de acomodare (efort, climă, condiţii de concurs, fus orar, ş.a.m..d.);

b) lecţii de bază;

c) lecţii de şoc;

d) lecţii de concurs;

e) lecţii de pregătire şi control;

f) lecţii de pregătire integrală sau de apropiere în perioada precompetiţională;

g) lecţii de refacere.

Pe parcursul unei zile de antrenament, lecţiile trebuie să respecte următoarele reguli de

planificare diurnă:

a) stabilirea numărului de lecţii (conform MIC) şiua orarului optim;

b) nivelul solicitărilor în cadrul lecţiilor (Volum, Intensitate, Complexitate);

c) alternarea obiectivelor stabilite şi timpul şi forma refacerii;

d) nivelul de pregătire al subiecţilor.

G) Antrenamentul individual ca formă a lecţiei de antrenament devine important în fazele

pregătirii de performanţă şi mare performanţă. Antrenamentul individual nu trebuie confundat

cu antrenamentul individualizat în care sportivii rezolvă sarcini "individuale" sub conducerea

antrenorului. Antrenamentul individual se desfăşoară de regulă în absenţa antrenorului, care

transmite sportivului o serie de "mesaje" sau "sarcini" pe care acesta trebuie să le rezolve.

H) Autoantrenamentul este acceptat ca o activitate autotelică (propria persoană) de către

Colibiţa-Evuleţ şi Bota (1998) şi presupune intenţia de autodepăşire a propriilor capacităţi de

performanţă.

Metodica elaborării documentelor de planificare

Dacă ar fi să elaborăm câte un document de planificare pentru toate unităţile ciclice de

pregătire şi concurs am constata că putem să ne încurcăm în multitudinea planurilor de

antrenament.

Găsirea unui sistem simplu şi pragmatic de planificare - ţinând cont de adevărurile

enunţate anterior cu privire la unităţile ciclice ale antrenamentului - este un deziderat

metodologic.

A) Metodica elaborării planului de perspectivă

147

Planurile de perspectivă sunt planuri strategice. Ele se elaborează pe durata a 2 – 3 – 4

ani. Ciclul olimpic este cel care guvernează din punct de vedere temporal elaborarea unui plan

de perspectivă.

Planul de perspectivă nu înseamnă însumarea planurilor anuale (Colibaba-Evuleţ şi

Bota, 1998) ci modificarea permanentă a acestora în funcţie de rezultate pentru atingerea

obiectivelor finale propuse.

Conţinutul planului de perspectivă

1. Obiectivele finale ale modelului de concurs şi de instruire preconizate a fi

realizate după 2 - 3 - 4 ani, precum şi obiectivele intermediare realizate stadial. Se

prognostichează cât mai corect răspunsurile la întrebările:

- Ce va şti să facă?

- Care va fi valoarea acestui comportament? (parametri de performanţă)

- Ce va şti ? (aspectele cognitive ale activităţii sportivului)

2. Stabilirea competiţiilor de importanţă majoră, în care se vor confirma obiectivele

de comportament, performanţă şi concepţie. Se va stabili încărcătura competiţională anuală şi

de durată.

3. Resurse (umane, financiare, materiale, informaţionale) necesare desfăşurării

activităţii de antrenament şi concurs.

4. Stabilirea structurii planului şi conţinutului programului de instruire privind:

- conţinutul şi structura macrociclurilor (MAC);

- stabilirea încărcăturii de antrenament (volum, intensitate, complexitate).

5. Stabilirea strategiei de instruire (metode, materiale, aparate, exerciţii) şi a

formelor de desfăşurare a pregătirii.

6. Evaluarea, controlul şi evidenţa stadială.

Planul de perspectivă are o formă grafică foarte simplă, dar completarea lui necesită

răbdare şi foarte multe informaţii

Sezonul 2000/2001 2001/2002 2002/2003 2003/2004

Conţinut / Stadiu Planif Realizat Planif Realizat Planif Realizat Planif Rez. Final

1. Obiective finale

2. Competiţii majore

Performanţă

aşteptată

3. Resurse necesare

4. Structura planului

5.Strategie instrucţională

Calitate,

Eficienţă

148

6. Evaluare stadială / finală

Forma şi conţinutul planului de perspectivă de 4 ani (Colibaba-Evuleţ, Bota, 1998)

Conţinutul planului individual de perspectivă:

În sporturile individuale, dar şi în programele individualizate de pregătire în sporturile

colective, personalizarea planului de perspectivă este obligatorie.

Conţinutul unui plan individual de perspectivă permite antrenorului, dar şi sportivului,

să urmărească şi să evaluze performanţa:

- Date personale, anamneza, loc de muncă, evoluţia creşterii şi a motivaţiei;

- Aprecieri morfofuncţionale;

- Evaluarea nivelului de pregătire şi a capacităţii de performanţă de moment (teste,

probe, rezultate la concurs);

- Obiectivele pregătirii individuale;

- Programul de pregătire;

- Evaluarea rezultatelor

- Teste de laborator, medicale, psihologice;

- Corectarea planului de perspectivă în funcţie de evoluţie (sau involuţie).

Aceste date pot fi elaborate grafic sau în „fişe personale" care se ataşează în caietul

antrenorului.

B) Metodica elaborării planului anual de pregătire

Antrenorul este obligat să efectueze o serie de demersuri prealabile elaborării propriuzise

cum ar fi:

Analiza minuţioasă a activităţii din sezonul precedent, inclusiv organizarea

unei şedinţe de analiză;

Cunoaşterea calendarului competiţional pentru sezonul următor (elaborat de

federaţie);

Cunoaşterea planului de învăţământ (structura) sau al programului profesional

al sportivului;

Analiza prezumtivilor adversari din concursuri şi competiţii;

Dinamica grupului sportiv (Cine pleacă? Cine vine? Cine renunţă?);

Stabilirea cu precizie dacă planul anual este un plan monociclu (cu o singură

perioadă maximă a formei sportive), plan biciclu (cu două perioade maxime a

formei sportive) sau multiciclu.

Conţinutul planului anual de pregătire:

149

Planul anual de pregătire poate să capete o formă grafică (valabilă pentru jocuri

sportive) sau o formă calendaristică, expunerea MZC şi MIC pe luni, săptămâni, cicluri

săptămânale ş.a.m.d. (valabilă pentru sporturi individuale).

Indiferent de forma de prezentare, planul anual de pregătire trebuie să conţină:

1. Calendarul activităţilor sportive şi profesionale (expuse de regulă în formă

grafică) pe întreg sezonul.

Suprapunerea calendarului competiţional pe graficul anual facilitează stabilirea

următoarelor repere:

densitatea activităţilor pe unitate de timp;

amplasarea şi durata perioadelor competiţionale;

sistemul de disputare al concursurilor (campionat tur-retur, turnee, concursuri în

sală, în aer liber, criterii naţionale, etc);

ordinea întâlnirii adversarilor;

stabilirea încărcăturii de antrenament;

programarea dinamicii efortului şi a vârfului de formă sportivă;

alegerea formelor organizatorice optime de pregătire (cantonamente,

antrenamente colective şi individuale, refacere, etc).

Un rol deosebit în planificarea anuală îl are stabilirea relaţiei ciclice între MAC, MZC,

MIC şi lecţia de antrenament. În acest context antrenorul îsi propune trei ranguri de obiective

(Colibaba-Evuleţ, Bota, 1998):

- Obiective finale (OF) - sunt echivalente cu obiectivele de rangul I realizate la

sfârşitul sezonului: câştigarea medaliei „ocuparea locului", „calificarea la", "promovarea în”

sau exprimarea comportamentului performanţial prin parametri de tehnică, tactică, cantitativi,

calitativi;

- Obiective intermediare (OI) sau obiective de rangul II care sunt părţi ale OF,

secvenţe de instruire specifice perioadelor de antrenament;

- Obiective operaţionale (OOp) sau obiective de rangul III, care sunt obiective de

lucru propriu-zise realizate în cadrul fiecărui antrenament, al şirului de lecţii care formează

MIC.

2. Programarea încărcăturii competiţionale şi de antrenament

Încărcătura competiţională este dată de totalitatea competiţiilor oficiale programate şi

de competiţiile de verificare amicale, test, etc. Competiţiile amicale constituie şi o parte a

încărcăturii de pregătire (pregătirea prin concurs).

150

Încărcătura de antrenament se face în concordanţă cu încărcătura competiţională.

Forma grafică de prezentare trebuie să aibă rigoare ştiinţifică şi diferă de la o ramură sportivă

la alta (plan monociclu sau multiciclu). Autorul Tudor O. Bompa dezvoltă în lucrarea sa

„Teoria şi metodologia antrenamentului - periodizarea" (ExPonto, 2002) principiile şi formele

de periodizare anuală pentru mai multe sporturi. Planul anual de pregătire se elaborează

anticipat sau aprioric desfăşurării procesului de pregătire. Anumite aspecte ale lui (structura

competiţiilor, structura pregătirii) pot fi afişate la vedere, la sediul clubului sau în vestiar.

Planul anual se prezintă sportivilor chiar din prima zi de pregătire pentru conştientizare şi

pentru mobilizarea sportivilor.

C) Metodica elaborării planului de pregătire pe etapă (MZC)

Transpunerea în practică a planului anual de pregătire se realizează prin transpunerea

succesivă a fiecărei etape a perioadelor de antrenament cu obiectivele intermediare (OI) deja

precizate. În acest demers măiestria antrenorului este recunoscută dacă poate să pregătească

un scenariu didactic până la cele mai mici detalii cu următoarele secvenţe ciclice: mezociclu -

microciclu - şir de lecţii (blocuri de lecţii) - lecţie - secvenţă de lecţie de antrenament.

Planul de etapă are următoarele elemente distincte:

- temporizarea etapei (limte de timp);

- obiectivele instrucţionale (OI) semioperaţionale, pe componentele

antrenamentului şi a conexiunilor dintre ele (P.F.; P.Te; P.Ta; P.Te.Ta; P.F-Te; etc);

- programarea pregătirii (ziua, data, ora, nr.curent al antrenamentului în ciclu);

- timpul didactic afectat - care precizează câte minute programăm pentru fiecare

demers care rezolvă obiectivele instrucţionale;

- evaluarea îndeplinirii obiectivelor – necesară pentru întocmirea următorului plan

de etapă.

D) Metodica elaborării microciclurilor (MIC) şi a programării efortului

Structura unui MIC se elaborează asamblând 5 - 9 teme pe parcursul a 4 - 5 zile de

antrenament. Pe parcursul a 4 zile de antrenament un MIC poate conţine 7 - 8 - 9

antrenamente după formula 3 - 1 - 2 - 1, 3 - 2 - 2 - 1 sau 3 - 3 - 2 - 1 în care cel puţin o dată 3

antrenamente sunt cuprinse într-o singură zi. Fiecare din cele 7 - 9 antrenamente trebuie să

aibă o temă - obiectiv - sarcină didactică distinctă.

De regulă 3 MIC succesive lungi (3 x p antrenamente) formează un MZC.

Cele 7 - 9 antrenamente sunt reluate de atâtea ori până când antrenorul condideră că

obiectivele de antrenament au fost atinse. Dacă luăm în considerare că, de exemplu, un

program de antrenament de forţă trebuie schimbat (variaţia stimulilor) la 12 - 14 zile, aceasta

151

înseamnă că în acel mezociclu de 12 - 14 zile rezolvăm obiectivul intermediar şi schimbăm

dinamica efortului (volumul sau intensitatea sau complexitatea sau toţi trei parametri). Dacă

nu se respectă aceste indicaţii metodice poate să apară stagnarea în pregătire.

Microciclurile scurte de pregătire (3 - 5 antrenamente în 2 - 3 zile) sunt caracteristice

perioadei competiţionale, unde intensităţile de lucru din antrenament sunt apropiate, similare

sau chiar mai mari decât cele din concurs (antrenamentul de şoc).

De regulă fiecare tip de antrenament este codificat cu litere şi cifre (A1, A2,..) şi ele se

repetă în cadrul microciclului la intervale bine stabilite. Fiecare tip de antrenament trece în

MIC următor încercând să lase urme pozitive de adaptare, astfel ca la parcurgerea unui MZC,

obiectivele intermediare să fie aţintite sau chiar depăşite.

În MZC de mai sus s-au alcătuit 3 MIC de câte 5 antrenamente ( 2 zile x 3) cu un

antrenament de refacere aerobă. Acest tip de MZC este aplicabil în perioada cantonamentelor.

Conţinutul antrenamentelor de la A1 la A6 este strict delimitat şi obiectivizat pentru ar putea

efectua evaluări pertinente la final.

Structura antrenamentelor diferă de la un sport la altul. De regulă A1 sunt antrenamente

de condiţionare şi acumulări fizice, A2 şi A3 sunt antrenamente cu componente tehnice şi de

integrare în efortul specific, A4 şi A5 sunt antrenamente cu exerciţii de concurs, iar A6 este

un antrenamente de refacere, aerobizare.

Pe parcursul unui microciclu se programează cel puţin un vârf de intensitate de efort

urmat de diminuarea lui pentru a facilita supracompensarea. Alternanţa stimulilor (a

intensităţilor efortului) duce la fenomene adaptive eficiente şi de lungă durată. Pentru a intui

această dinamică propunem următoarea schemă, în care evoluţia intensităţii efortului pe

parcursul a mai multor MIC este reprezentată pe cicluri diurne.

E)Metodica elaborării conspectului (sau al planului) de antrenament

Elaborarea planului de antrenament este obligatorie atât pentru antrenorul începător cât

şi pentru cel consacrat. Evident că se utilizează tipuri de lecţii de antrenament pentru un MIC,

care se repetă ciclic, conform planificării. În elaborarea acestor tipuri de lecţii de antrenament

trebuie să ţinem seama de următoarele cerinţe:

- tema lecţiei să fie preluată din obiectivele de instruire;

- să aibă sarcini didactice exprimate în mod obişnuit prin verbele: a învăţa, a

perfecţiona, a educa, a dezvolta, a ameliora;

- să menţioneze materialele didactice, necesare predării, măsurării, înregistrării;

- să precizeze timpul didactic afectat fiecărui obiectiv de pregătire precum şi

amplasarea în cadrul lecţiei;

152

- să asigure legătura cu antrenamentele precedente şi cu cele care urmează;

- să prezinte instrumente de feed-back pentru evaluare şi control;

- să asigure în partea finală şi după încheiere, refacerea organismului după efort.

Activitatea planificată nu are aproape nici o valoare pragmatică dacă nu este evaluată cu

ajutorul unui „document de evidenţă".

Acest document nu consemnează numai cantitatea de muncă depusă, ci permite

antrenorului să calculeze ponderea reală a componentelor antrenamentului şi compararea lor

cu evoluţia formei sportive.

Documentul trebuie să utilizeze obligatoriu verbele „a planifica" şi „a realiza" pentru a

se putea efectua comparaţii.

153

CURS NR.12 - ANTRENAMENT ŞI COMPETIŢIE

Pe parcursul elaborării sistemului unitar al ştiinţei antrenamentului sportiv au apărut

diferenţieri complexe, relativ independente, ale pregătirii sportrive. Putem identifica trei

factori individuali ai pregătirii sportive, după cum urmează:

a) Pregătirea condiţională (aptitudini energetice de F, V, R) care este pe deplin

maturizată din punct de vedere al abordării ştiinţifice. Există taxonomii, metode, mijloace,

care fundamentează şi dezvoltă căile de educare, dezvoltare, perfecţionare ale acestor calităţi.

b) Pregătirea tehnicii sportive s-a dezvoltat în corelaţie cu pregătirea aptitudinilor

coordinative (dirijarea motorie a mişcării în sport). Există relaţii reciproce între pregătirea

abilităţilor sportive şi aptitudinile coordinative. În fond, pregătirea tehnică rezolvă

problematica însuşirii acţiunilor automatizate de mişcare. Teoriile activităţilor motrice,

studiile laboratoarelor de specialitate, continuă să ofere noi soluţii ştiinţifice privind eficienţa

şi randamentul activităţilor motrice specifice diverselor ramuri de sport.

c) Pregătirea tacticii sportive cuprinde pregătirea aptitudinilor şi abilităţilor tactice

care permit însuşirea comportamentului sportiv în antrenament şi competiţii. Putem afirma cu

certitudine că tactica sportivă este o „ştiinţă vie" în permanentă evoluţie, în care aspectele

cognitive ale pregătirii sunt insuficient exploatate.

Între cei trei factori individuali ai pregătirii sportive există relaţii de limitare sau de

favorizare. De exemplu, într-o anumită măsură, nivelul aptitudinilor condiţionale şi

coordinative (abilităţi motrice, tehnice) limitează situaţia şi posibilităţile calitative ale

capacităţii tactice pentru performanţă. Nu mai puţin adevărat este faptul că pregătirea tactică

şi metodele de pregătire pentru competiţii favorizează performanţa chiar dacă există limitări

mici de ordin tehnic sau condiţional. Această situaţie nu poate fi corelată însă pe termen lung.

Cei trei factori individuali ai performanţei sunt cei care determină în primul rând

calitatea procesului de antrenament şi capacitatea de performanţă sportivă. Aceste trei premise

ale performanţei se consideră a fi individuale. Evaluarea lor este relativ dificilă, dar rezulatul

pregătirii din antrenamente se oglindeşte în rezultatele din competiţii şi concursuri.

În acest sens, unitatea dintre antrenament şi competiţie este indisolubilă.

CARACTERISTICILE ŞI FUNCŢIILE COMPETIŢIEI SPORTIVE

Pregătirea sportivă şi manifestarea ei completă se află în centrul activităţili sportive

competiţionale. Performanţa sportivă reprezintă categoria centrală unanim recunoscută de toţi

teoreticienii competiţiei.

154

Exigenţa faţă de nivelul realizării performanţei spotive este foarte diferită în diverse

domenii, în funcţie de obiectivele propuse. Problematica specifică performanţei şi a formelor

de manifestare a acesteia se bazează pe relaţia între solicitările privind spaţiul, timpul,

dinamica şi aspectele sociale determinate de o anumită disciplină sportivă şi posibilităţile

motorii individuale ale sportivului. Deci, sportivul poate coopera sau acţiona cu / sau

împotriva altor sportivi cu mijloace sportive, să îndeplinească - în cadrul unor factori

limitativi interni sau externi - sarcini de acţiune sportivă. Posibilităţile individuale sunt

diferite şi depind de sex, vârstă, numărul anilor de antrenament, mediul social, experienţa

dobândită, motivaţie şi atitudine.

În teoria educaţiei, rivalitatea a fost de multe ori greşit înţeleasă. Rivalitatea sportivă

este sufletul competiţiei şi cu greu ne-am putea imagina Jocurile Olimpice fără rivalitate

sportivă în competiţiile care se desfăşoară pe parcursul acestora.

În acest context, competiţia evidenţiază elemente cu o certă valoare educativa:

capacitatea de concentrare deplină, astfel încât la un moment dat,

determinat cu precizie, sportivul să poată obţine performanţa maximă

faţă de potenţialul său;

îmbinarea disciplinei spirituale şi fizice, autodepăşirea şi curajul

aplicate exact la momentul potrivit;

formarea unui comportament performanţial, cu ample rezonanţe

pozitive în structura personalităţii sportivului (pe un termen relativ

lung);

puterea de a accepta la fel de bine victoriile şi înfrângerile în ideea că

ele constituie o succesiune cu caracter dialectic a performanţei. De

fapt, prea multe victorii sau prea multe înfrângeri influenţează în mod

negativ capacitatea de performanţă. Dacă în selecţia juniorilor vor fi

primiţi numai cei orientaţi spre victorie şi nu cei orientaţi spre

competenţe (selecţia pe baza unor aptitudini, indiferent de numărul

celor acceptaţi) atunci se va constata că prima categorie (cei cu victorii

facile) abandonează mai devreme şi mai uşor performanţa.

Este evident faptul că pedagogia competiţională diferă de la o ramură sportivă la alta. Să

ne gândim numai la diferenţele din competiţiile unui boxer la un turneu sau ale uneui

gimnaste...

Indiferent de natura competiţiei, trebuie să înţelegem că esenţial este faptul că în centrul

oragnizării competiţiei se află compararea, evaluarea performanţelor sportive.

155

Obiectivele şi conţinutul competiţiilor se stabilesc pe baza unor prevederi

comportamentale (care limitează acţiunile de mişcare) moştenite şi perfecţionate, pe baza

unor reguli şi moduri de disputare.

Baza activităţii competiţionale o constituie egalitatea în drepturi a tuturor participanţilor

şi principiul de a asigura, pe cât posibil, condiţii egale pentru toţi concurenţii. Amintim câteva

încercări de definire a competiţiei:

Competiţia practicată cu un mare consum de timp şi de angajare personală

reprezintă momentul de manifestare al nivelului cel mai înalt al performanţelor

corporale, care, subiectiv, nu poate fi depăşit la momentul respectiv (Arndt

Krüger);

Competiţia este în primul rând o comparaţie între potenţialul performanţial al

sportivilor, care se desfăşoară conform regulilor stabilite şi care se evaluează pe

baza unor normative general valabile (Günther Thieß, „Leistungssport" nr.1, 1994).

Presiunea performanţei sportive în competiţie

Competiţia sportivă include comportamentul activ de performanţă al sportivilor şi

întruchipează unitatea biopsihosocială a personalităţii de autoexprimare a sportivilor în

acţiunile sportive ale ramurii respective.

Solicitările interne şi externe induc stimuli de înaltă intensitate care trebuie consideraţi

ca situaţii de stres. Cauzele acestor stimuli deosebit de intenşi, raportat la antrenamentul

sportiv, sunt reprezentate în principal la existenţa factorilor exteriori: obligaţia de a obţine

performanţa la un anumit moment stabilit ca dată a competiţiei (planificare, formă sportivă),

adversarii, spectatorii, arbitrii, factorii limitativi ai performanţei.

Motivaţia performanţei

Determinarea socială şi istorică a performanţei este accentuată. Motivaţia performanţei

influenţează comportamentul sportivilor prin statutul simultan de coechipier şi adversar. Acest

statut a fost diferit pe parcursul istoriei cu o proiectare socială diferită în diferite societăţi.

Mihai Epuran (2002) prezintă o analiză amplă a motivaţiei în activitatea sportivă.

Existenţa obligatorie a unui sistem competiţional

Prin sistem competiţional se înţelege: ansamblu şi cordonarea comparării

performanţelor sportive într-o anumită disciplină sportivă ţinând seama de regulamementele

necesare şi modul de desfăşurare.

156

Părţile integrate ale sitemului competiţional sunt următoarele:

sistemul de clasificare;

sistemul de punctaj;

sistemul de categorii;

sistemul KO (eliminatoriu);

sisteme mixte.

Sitemul competiţional poate fi evaluat după aspectul lui, într-o mare diversitate de

forme:

aspectul istoric (ludic, olimpic, pentlaton, turniruri cavalereşti, serbări

ale arcaşilor, hăituira animalelor, jocurile cu mingea, întreceri între

atelaje);

apsectul internaţional (CE, CM, JO, întâlniri internaţionale, Cupe

europene, Cupe mondiale, Criterii internaţionale);

aspectul naţional (manifestări de seamă, stabilirea celui mai bun

sportiv, campionate naţionale, cupe naţionale, jocuri naţionale, JO ale

şcolarilor);

aspectul organizatoric (optimi de finală, competiţii eliminatorii,

competiţii pe bază de invitaţii, finală, semifinală, calificări, serii, etape

intermediare);

aspectul privind metodica antrenamentului (competiţii pregătitoare,

competiţii de bază, competiţii de verificare, competiţii de testare,

competiţii de antrenament şi control, competiţii la cel mai înalt nivel,

competiţii pentru calificare).

Caracterul structural al performanţei sportive competiţionale

Factorii care condiţionează performanţele competiţionale se formează cu ajutorul

antrenamentului sportiv, dar în cursul competiţiei există o serie de condiţii cadru care

determină performanţa sportivă:

• condiţii tehnico-materiale (baza sportivă, echipamentul, aparatele);

• condiţii de desfăşurare (modul şi reglementările, clima, competitorii,

antrenorii, spectatorii, arbitrii);

• caracteristici somatice şi predispoziţii pentru performanţă (talia,

greutatea, talentul, vocaţia);

• calităţi condiţionale (forţa, mobilitatea, viteza, rezistenţa);

157

• caracteristici psihice performanţiale (atitudini, motivaţie);

• strategia şi tactica sportivă (cunoştinţe, aptitudini tactice, abilităţi

tactice);

• tehnica şi coordonarea actelor motrice din ramura de sport (aptitudini

coordinative, abilităţi privind mişcarea, cunoştinţe tehnice privind

modelul de urmat, tehnica sportului);

• aptitudini psihice de dirijare şi comportament performanţial (încredere

în sine, capacitate de decizie, starea de pregătire pentru risc, calităţi

volitive, capacitate de rezistenţă la efort, stres şi durere, autoreglare).

FUNCŢIILE COMPETIŢIILOR

Funcţiile competiţiilor sportive constau din efectele care s-au cristalizat în dezvoltarea

socială. În funcţie de modul de abordare pot fi identificate fenomene pozitive şi negative. O

persoană care nu agrează sportul va identifica multe funcţii negative (urmări negative) ale

sportului competiţional (violenţa, dopajul, corupţia, vedetismul) în opoziţie cu funcţiile şi

urmările pozitive pe care le poate identifica un adept al sportului (dezvoltarea armonioasă,

aspecte educative pozitive, spectacolul sportiv, estetica sportului, modelarea caracterelor, etc).

Caracterul istoric al funcţiilor competiţiilor este fundamental pentru determinarea lor.

Funcţiile generale ale competiţiilor:

Funcţia culturală (aspecte competiţionale, care servesc pentru relaxare activă, pasivă,

refacere şi distracţie). Fenomenul cultural, paralel cu manifestările sportive de amploare, nu

este de neglijat. Funcţia culturală este valabilă pentru oamenii care consideră conţinutul de

idei al unui sport ca fiind atractiv şi util pentru cultură. În acest context trebuie integrate

sintagmele de cultură fizică şi cultură sportivă. Este adevărat că unele competiţii sportive pot

provoca şi dezinteres cultural.

Funcţia comercială include măsurile care servesc comercializării competiţiilor.

Sportivul atractiv pentru mass-media e folosit ca suport publicitar şi susţine în acest caz

dezvoltarea economică. Se cunoaşte cazul lui Michael Jordan care prin publicitate a adus

economiei americane pe o perioadă de un deceniu un beneficiu de un miliard de dolari !

Comercializarea contravine regulilor de statut amator, dar prescripţiile se schimbă repede în

favoarea eficienţei comerciale.

158

Funcţia de comunicare socială în care se pot valorifica forme de convieţuire socială şi

de integrare socială la nivel naţional. La nivel internaţional, competiţiile pot duce la o mai

bună înţelegere şi toleranţă a mentalităţilor diferitelor popoare.

Funcţia de politică sportivă prin care de multe ori sportul de performanţă a avut şi are

o mare încărcătură ideologică. Caracterul ideologic a fost imprimat datorită existenţei

societăţii bazate pe performanţă. Totuşi, în ideologie, sportul a jucat un rol de dezamorsare şi

de înţelegere între popoare. Puţinele cazuri extreme au întărit regula de armonizare prin

condamnarea unanimă a celor care au apelat la demersuri de forţă în cadrul competiţiilor

internaţionale de amploare. Remarcăm faptul că, în ultimul timp sportul şi competiţia sunt

utilizate în mod abuziv în scopuri naţionale.

Funcţiile sociale ale competiţiilor:

Funcţia de instruire sportivă care include învăţarea şi perfecţionarea sportivă în procesul

pedagogic unitar al antrenamentului şi competiţiei sportive.

Competiţia sportivă este esenţială pentru evoluţia performanţei sportive şi accentuarea

capacităţii de performanţă.

Competiţia este folosită ca o formă de efort intensiv şi reprezintă obiectivul activităţii

de antrenament.

Transmiterea de cunoştinţe, teorii, regulamente, publicarea lor în reviste, cărţi au o

funcţie de instruire sportivă şi duc la motivarea populaţiei pentru practicarea organizată a

sportului.

În multe cazuri, în prezent, prin discuţii şi măsuri cu caracter negativ, se dezvoltă

prejudecăţi faţă de activitatea sportivă, fapt care conduce la dezinteresul faţă de sport şi duce

la ignorarea efectelor pozitive, multilaterale asupra stării de sănătate a unei naţiuni.

Funcţia educativă cuprinde posibiltăţile educative deosebite asupra sportivului (caracter

şi comportament performanţial) şi prin acesta asupra maselor.

Corectarea comportamentelor se poate efectua prin funcţia educativă a sportului şi a

competiţiei. Fair-play-ul elimină lipsa de toleranţă, naţionalismul şi antisportivismul.

Funcţia de selecţie care trebuie să se supună regulilor de pedagogie sportivă, reprezintă

legătura cu teoria talentului şi aptitudinii. Selecţia se orienetează îndeosebi spre marea

performanţă şi serveşte sprijinirii acesteia.

Totuşi, nu trebuie neglijată activitatea de evaluare, ierarhizare, identificare a selecţiei

care poate orienta sau reorienta sportivul spre forme cu tangenţe indirecte cu performanţa

159

competiţională şi care sprijină sănătatea, dezvoltarea estetică, tradiţia (loisir, sportul

competiţional de nivel mediu, cu caracter de masă).

PREGĂTIREA ŞI DESFĂŞURAREA COMPETIŢIILOR

Managementul competiţional

Noţiunea de management competiţional - deşi preţioasă - e adaptată întru totul cerinţelor

de organizare a competiţiilor importante sau de durată. Federaţiile sportive naţionale şi

internaţionale, alte organisme care instituţionalizează mişcarea sportivă (CO, departamente,

ministere, organisme şi organizaţii) elaborează sisteme unitare de competiţii şi antrenamente.

Proiectarea obiectivelor competiţiilor trebuie să aibă în vederea următoarele aspecte

generale:

- numărul participanţilor (cât mai mare);

- număr variat de competiţii (la toate nivelurile şi în toate zonele geopolitice);

- obligativitatea momentelor de „vârf competiţional" (finală, jocuri, turnee) care

sunt larg mediatizate.

Sistemul corect de informaţii manageriale (modul de prelucrare al informaţiilor) duce la

desfăşurarea corectă a competiţiei şi la eficienţa economică şi sportivă.

Autorii Missoum - Minard prezintă un studiu interesat pentru organizarea temporală a

strategiilor manageriale în competiţie. Ei identifică trei timpi de acţiune (înainte, în timpul şi

după competiţie), fiecare având o serie de repere strategice.

TIMPUL de ACŢIUNE

ÎNAINTE de COMPETIŢIE

ÎN TIMPUL COMPETIŢIEI

DUPĂ COMPETIŢIE

STRATEGII UTILIZATE

- Vizualizare (scenariul succesului)

- Obiective concrete

- Influenţare (persuasiune) în stări mentale

pozitive

- Relaţii (nu pot reuşi singur)

- Interschimbare – adaptare

- Adaptare - schimbare

- Evaluare - autoevaluare - feed-back

- Influenţare – colaborare

- Gestiunea situaţiilor relaţionale noi

160

- Vizulaizarea succesului

- Noi adaptări şi obiective

- Evaluare: să nu greşesc de două ori în acelaşi

mod !

- Noi strategii şi relaţii

Organizarea temporală a strategiilor manageriale în competiţie (Missoum - Minard)

Un rol important în utilizarea strategiilor îl au capacităţile de adaptare - schimbare

(SWITCH) pe care organizatorul (managerul) le poate aplica. Aceste situaţii sunt facilitate de

existenţa a 7 stări mentale din registrul cognitiv, afectiv şi relaţional al managerului (vezi fig.

38)

Un demers obligatoriu în activitatea managerului îl constituie analiza PSOA (SWOT) a

proiectului de competiţie şi a rezultatelor obţinute (vezi fig.39).

REGISTRU COGNITIV

REGISTRU AFECTIV

REGISTRU RELAŢIONAL

- Sunt concentrat

- Utilizez multe informaţii

- Sunt calm

- Sunt determinat

- Sunt sigur de mine

- Sunt dispus să cooperez

- Sunt deschis la schimbări

Cele 7 stări mentale pentru facilitarea adaptării - schimbării (SWITCH)

- există bază materială puternică (săli, bazine,

hoteluri, mijloace de transport, aeroport)

- există resurse umane suficiente (staff

Puncte puternice tehnic, arbitri, organizatori)

(P) - există public interesat să participe,nr.mare

de plătitori

- există participanţi de valoare

- există sponsori interesaţi de finanţare

Puncte slabe - pot exista competiţii concurente

161

(S)

Oportunităţi

(O)

Ameninţări

(A)

- pot exista programe concurente pe parcursul

competiţiei (TV, serbări, etc)

- pot lipsi o serie de invitaţi

- distanţe mari între bazele sportive şi cazare,

masă

- număr mare de bilete vândute

- apropierea JO, CM, CE, CN

- mass-media interesată în promovarea

competiţiei

- implicarea administraţiei locale (primărie,

prefectură) în organizare

- promovarea imaginii în teritoriu

- prognoze meteo (pentru competiţii în aer

liber)

- apariţia actelor de violenţă, huliganism

- popularizare slabă, bilete nevândute

Analiza PSOA a activităţii manageriale în competiţii

Pregătirea pentru competiţiile importante

Antrenorii, staff-ul tehnic îşi programează în macrociclurile lor, competiţiile importante

(obligatorii, conform calendarului competiţional sau de verificare, de pregătire) care vor

alcătui programul competiţional al sportivilor.

Demersurile obligatorii pentru acest segment (cel mai important) al activităţii sportive

de performanţă diferă de la o ramură sportivă la alta şi sunt influenţate de calendarul

competiţional elaborat de federaţiile sportive. Totuşi există o serie de etape care nu pot fi

eludate de către antrenor.

Evaluarea generală în perioada precompetiţională

Această evaluare trebuie efectuată ţinând cont de:

- cel mai bun rezultat al anului sau sezonului;

- cea mai bună performanţă cu 2 - 3 săptămâni înainte de competiţie.

În această perioadă antrenorul trebuie să elimine sau să preîntâmpine următoarele

greşeli:

- încărcături excesive ale exerciţiilor competiţionale;

162

- participări la prea multe competiţii intermediare din raţiuni de prestigiu sau

câştig facil;

- „goana" după baremurile minime de calificare;

- slaba pregătire psihică (motivaţii, cognitivism) şi de modelare a condiţiilor

concrete de concurs (altitudine, fus orar, mediu extern, sală, pistă).

Pregătirea imediată pentru competiţii

În unele lucrări mai vechi autorii Şiclovan, Harre, Ozolin descriu „pregătirea specifică

pentru concurs". Adaptarea la specificul concursului (efort, aspecte tehnico-tactice, adversar,

etc) constituie de fapt „firul roşu" călăuzitor al antrenamentului. În ultimele secţiuni

(microcicluri) de antrenament, legile adaptării se aplică concret şi complex la condiţiile

concursului care urmează, cu randament maxim şi în momentul oportun. Această secvenţă

este denumită „pregătire imediată pentru competiţii" (P.I.C).

Neaplicarea legilor care guvernează P.I.C poate duce la diminuarea sau chiar anularea

randamentului sportivului în competiţie. Conţinutul P.I.C se referă la metodologia aplicării

antrenamentelor pe perioada anterioară competiţiei (metode, mijloace, evaluare, proiectare

didactică) sub aspect:

psiho-pedagogic;

medico-sportiv;

tehnico-tactic;

material şi organizatoric.

Durata pregătirii imediate pentru competiţii depinde de:

importanţa competiţiei: obiectivele personale sau de echipă;

forţa adversarului;

calendarul competiţional şi ritmul desfăşurării lui;

poziţia geografică şi locul competiţiei;

particularitatea instalaţiilor de concurs;

momentul plasării P.I.C în ansamblul sezonului competiţional.

Finalitatea pregătirii imediate pentru competiţii constă în:

obţinerea formei sportive în competiţie

acomodarea optimă la condiţiile de joc, concurs

Structura şi elaborarea pregătirii imediate pentru competiţii - elaborarea P.I.C

de către staff-ul tehnic are ca obiectiv principal „realizarea rezultatului maxim la

163

momentul oportun". Aceasta presupune planificarea cu exactitate a vârfurilor de

încărcătură ale componentelor antrenamentului pe parcursul celor 4 - 5 - 6 săptămâni

de antrenament.

În acest caz P.I.C constituie un mezociclu de pregătire MZC cu 3 - 4 microcicluri, având

obiective intermediare precise. Un asemenea mezociclu de P.I.C prezintă următoarea structură

globală:

• faza de refacere (MIC refacere) = 1 săptămână;

• faza de construcţie (MIC de şoc) = 2- 3 săptămâni;

• faza de formare a rezultatului (MIC de şlefuire) = 1 - 2 săptămâni.

Săptămâna

6 - 4 înaintea

competiţiei

importante

4 - 3 înaintea

competiţiei

importante

3 - 2 înaintea

competiţiei

importante

2 - 1 înaintea

competiţiei

importante

Mijloace şi încărcătură

- mijloace generale de antrenament 40%

- mijloace specifice de antrenament 60 %

- creşte treptat volumul şi intensitatea antrenamen-telor

- mijloace generale de antrenament 20 %


- volum mare de antrenament cu intensitate adecvată gradului de

pregătire

- mijloace generale de antrenament 10 %


- creşte intensitatea antrenamentului în detrimentul volumului,

până la apropierea de condiţiile de concurs


- mijloace competiţionale de antrenament 30 %

- intensitate maximă admisă

- crearea rezervelor energetice pt. Concurs

Structura pregătirii imediate pentru competiţii

164

FORMELE DE ORGANIZARE A COMPETIŢIILOR

În competiţiile de jocuri sportive, alte competiţii organizate pentru a desemna

învingători, dar şi clasamente, pot exista mai multe moduri de organizare:

a) Fiecare cu fiecare (tur, tur-retur, tur-retur-turnee finale) în care se primesc două sau

trei puncte pentru victorie, un punct pentru meci egal şi zero puncte pentru înfrângere.

Clasamentul se întocmeşte după numărul de puncte acumulate.

Numărul etapelor, al jocurilor dintr-o etapă sau al tuturor jocurilor pentru un tur se

calculează după următoarele formule:

1. N=n(n-1) unde N=numărul total al jocurilor din campionat (tur+retur), iar

n=numărul echipelor participante;

2. N'=n(n-1) / 2 unde N'=numărul de jocuri din tur sau retur, iar n=numărul

echipelor participante;

3. E=n-1, unde E=numărul total de etape ale competiţiei, iar n=numărul de echipe

participante .

b) Sistemul locurilor de ordine se foloseşte pentru ierarhizare locul ocupat începând

de la 1 la n (cros, schi fond, maraton, ciclism contra-cronometru);

c) Turneul se desfăşoară prin construirea grupelor prin tragere la sorţi, în grupe

întâlnindu-se fieecare cu fiecare. Primii clasaţi se califică pentru optimi sau sferturi de finală

ş.a.m.d. şi apoi finală.

Tabela Berger se foloseşte în cazul unor competiţii organizate „sistem turneu", cu

participarea mai multor echipe. Pentru stabilirea jocurilor pe etape, se trage la sorţi locul de

participare. Prezentăm demersurile necesare organizării acestui tip de competiţie:

- înscrierea echipelor în campionat, turneu;

- tragerea la sorţi a locului de participare de la 1 la n

- alcătuirea tabelului Berger pentru stabilirea jocurilor din etape.

Algoritmul de alcătuire al Tabelei Berger, care elimină eventualele greşeli, este

următorul:

Se trasează pe verticală atâtea coloane (linii verticale) câte etape va avea

competiţia (pentru 4 echipe sunt 3 etape; pentru 6 echipe sunt 5 etape; ş.a.m.d.) conform

exemplului (presupunem că avem 8 echipe participante) de mai jos:

165

Se începe aşezarea echipelor pe prima coloană din această grilă respectând

următoarele:

nr.1 se înscrie întotdeauna la capătul de jos al coloanei;

se notează în continuare cu 2, 3, 4 în dreapta coloanei, în urcare;

se completează cu 5, 6, 7 în stânga coloanei, în coborâre;

în capătul de sus al coloanei se trece poziţia 8.

Se continuă, în spirală, pe următoarele coloane aşezarea cifrelor (echipelor)

după modelul de mai sus ( de la 1 la 7, în cazul nostru) cifra 8 (echipa 8 ) urmând a fi aşezată

alternativ la capetele coloanelor (jos - sus - jos, ş.a.m.d.)

8 5 8 6 8 7 8

5 4 6 5 7 6 1 7

6 3 7 4 1 5 2 6

7 2 1 3 2 4 3 5

1 8 2 8 3 8 4

Citind de jos în sus şi de la stânga la dreapta putem alcătui structura celor 7

etape.

Etapa I II III IV V VI VII

1-8 8-5 2-8 8-6 3-8 8-7 4-8

7-2 2-1 1-3 3-2 2-4 4-3 3-5

Jocuri

6-3 3-7 7-4 4-1 1-5 5-2 2-6

5-4 4-6 6-5 5-7 7-6 6-1 1-7

Acesta este un program pentru tur în care echipa „gazdă" este prima înscrisă.

Pentru retur se inversează locurile echipelor în graficul pe etape.

Obs.: În situaţia când echipa 8 lipseşte, una dintre echipe nu va juca o etapă,

conform graficului.

d) Sistemul eliminatoriu se desfăşoară pe tururi sau runde în care sportivul (sau

echipa) învins părăseşte competiţia, iar învingătorul se califică în turul următor, întâlnind un

alt învingător din turul anterior (ex.: tenis, lupte, box, judo).

Pentru sistemul eliminatoriu numărul înscrişilor trebuie să fie de cel puţin 4 sau un

număr de 2 n (unde n≥3). Pentru a se ajunge la cifra de 8 - 16 - 32 participante se pot organiza

turnee eliminatorii preliminarii (vezi turnee de fotbal, baschet, handbal)

e) Sistemul paly-off sau play-out sunt sisteme KO, în care o înfrângere sau un set de

înfrângeri cu aceeaşi adversară elimină participantul din lupta pentru locul 1 sau îl

166

retrogradează. Şi în acest caz, numărul participanţilor e reglementat de regula N=2 n (unde

n≥2).

Clasament după

Tur 1 Tur2 Tur 3 Loc

campionat regular

1

1-8 1-6 2-6 I - II

Învingătoarele

2

3-6 2-5 1-5 III - IV

3

2-7 3-8 3-4 V - VI

Învinsele

4

4-5 4-7 7-8 VIII - VII

5

6

2 din 3

Mai bună în

3 din 5 jocuri 3 din 5 jocuri

7

jocuri

8

Nota: Clasament final: 2, 6, 1, 5, 3, 4, 8, 7; Se joacă întotdeauna mai multe

jocuri la echipa mai bine clasată.

Regulamentele şi reglementările elaborate de federaţiile sportive sunt foarte importante

şi nu mai pot fi modificate după începerea competiţiei decât în cazuri excepţionale (calamităţi,

decese în masă, război, etc).

Capitolele regulamentelor precizează următoarele (după Dragnea, 2002):

Obiectivele şi scopurile competiţiei;

Condiţii de participare (taxe, drepturi, calificări, invitaţie);

Categoriile de clasificare sportivă, vârsta, sexul participanţilor

Genul de competiţie, forma de desfăşurare, promovare, retrogradare,

premii;

Modul de realizare a înscrierilor şi termenele acestora (taxe,

confirmări);

Locul şi condiţiile de desfăşurare;

Arbitrii, judecătorii, comisiile de contestaţii şi apel;

Condiţii tehnico-materiale şi echipament;

Sponsori;

Comisie antidopaj.

167

CURS NR. 13 - CONDUCEREA ANTRENAMENTULUI SPORTIV

Antrenorul întâlneşte în activitatea lui multe situaţii confuze, incerte, care-i pun la

încercare capacitatea de discernământ. Avalanşa de informaţii poate duce de multe ori la

refuzul de a le accepta şi, mai rău, poate duce la eşecuri dramatice.

Deciziile luate în colectiv munca în colectiv, pot transforma incertitudinile în stimulente

ale actului sportiv.

Între sportiv, procesul de instruire din antrenament, competiţie şi staff-ul tehnic se

instituie, pe parcursul ciclurilor de pregătire, o relaţie hipercomplexă în care fiecare

componentă se intercondiţionează reciproc. Acest proces complex are un caracter stadial şi

ascendent, dar presupune predicţia limitelor performanţei.

COMPETENŢELE STAFF-ULUI TEHNIC

Stabilirea competenţelor de evaluator ale managerului echipei (director tehnic)

Directorul tehnic al echipei (în situaţia când nu există un manager general) poate avea

următoarele atribuţii:

stabileşte obiectivele finale în urma evaluării potenţialului existent;

orientează în cea mai bună direcţie resursele procurate;

evaluează sistematic fiecare performanţă realizată în fiecare arie de

activitate;

colaborează permanent cu antrenorul principal (head coach), medicul,

psihologul, metodistul, referentul sportiv prin activităţi de consulting;

racolează jucători şi încheie contracte cu clubul;

efectuează evaluări finale şi raportează rezultatele obţinute sponsorilor,

conducerii.

Directorul tehnic are în subordine întregul staff tehnic (team work) al echipei şi

răspunde în mod direct de producerea şi manifestarea capacităţii de performanţă a echipei.

Utilizând un cuvânt din terminologia americană, tot mai mulţi autori subliniază faptul că

directorul tehnic asigură coaching-ul echipei.

În acest sens este bine să definim noţiunea de coach-coaching care are două înţelesuri:

a) activitate de asistenţă a echipei în timpul desfăşurării antrenamentului şi

competiţiei cu două obiective distincte:

asigurarea condiţiilor ideale de manifestare a capacităţii de

performanţă (transport, cazare, masă, refacere, antrenament invizibil,

studii)

reglarea permanentă a stărilor psiho-comportamentale ale jucătorilor,

cunoaşterea abaterilor, a greşelilor de comportament pentru a fi

evaluate, dar nu pedepsite, ci preîntâmpinate;

b) activitate de orientare, supraveghere, îndrumare, evaluare a întregii activităţi de

pregătire şi concurs care ţinteşte realizarea capacităţii maxime de performanţă.

În concluzie, coaching–ul este un ansamblu de activităţi cu caracter managerial menit să

optimizeze desfăşurarea pregătirii. Persoana care se ocupă cu această activitate se numeşte

director tehnic (managerul echipei) şi are în subordine echipa tehnică (staff tehnic).

TRAINING

(în sensul de performanţădezvoltare)

COACHING

(în sensul de performanţăperfecţionare

Înţeles ca o influenţă sistema-tică orientată Înţeles ca o influenţă sistema-tică

spre performanţă, pe baza premiselor orientată spre performanţă, desfăşurată

individuale de instruire şi performanţă, nemijlocit înainte, în timpul şi după

precum şi, în primul rînd, pe baza competiţie, pe baza particularităţilor

aptitudinilor de a acţiona în domeniul individu-ale ale personalităţii sportivilor,

sportului

în cadru unei modificări comportamentale.

Optimizarea capacităţii de performanţă

Realizarea unor variante de programe care

să asigure succesul

Punerea bazelor încrederii

Explicarea corelaţiilor ce permit

cunoaşterea şi trăirea acestora

Achiziţionarea de noi cunoştinţe şi

învăţarea de a le folosi în mod variat în

funcţie de obiectiv

Optimizarea stării de pregătire pentru

performanţă

Recurgerea la programe şi strategii care

să asigure succesul

Consolidarea încrederii

Scoaterea în evidenţă şi explicarea

corelaţiilor

Actualizarea cunoştinţelor învăţate şi

aplicarea acestora în funcţie de situaţie

Achiziţionarea cunoştinţelor „de executat"

Specializare şi antrenare

Exersare permanentă şi repetare globală

Stabilizarea şi automatizarea variantelor de

programe

Crearea de rezerve

Descoperirea greşelilor pe bază de analiză

şi folosirea cunoştinţelor astfel dobândite

Eliminarea sau corectarea greşelilor

Discutare, apreciere, decizie şi procesare

Exigenţă şi exercitarea de (uşoare)

constrângeri

Specializarea cunoştinţelor „de

execuţie”

Stabilizare şi stimulare

Îndrumare pentru utilizare cu succes

Modificarea programelor care conduc la

succes adaptându-le la situaţie

Mobilizarea rezervelor

Descoperirea a ceea ce nu este încă

optim, indicând soluţiile

Motivarea creşterii performanţelor în

funcţie de obiectivele propuse

Formularea, în mod pozitiv, a sarcinilor

de îndeplinit

Impulsionarea convingătoare şi hotărâtă

pentru realizarea obiectivelor

Stabilirea competenţelor de evaluator a antrenorului principal

Antrenorul principal pregăteşte în mod nemijlocit echipa în antrenamente pentru jocuri.

El se remarcă prin cunoştinţe „mereu proaspete” despre pregătire, concurs, tehnica, tactica

jocului. Ele se concretizează prin deciziile pe care trebuie să le ia înainte, în timpul şi după

desfăşurarea jocului cu privire la tactică, programarea pregătirii şi în general la strategia şi

tactica echipei.

Antrenorul principal trebuie să fie un bun evaluator al pregătirii jucătorului, al evoluţiei

în jocuri şi al progresului realizat.

Aceste „instrumente” de evaluare în opinia noastră pot fi clasificate în:

- cele care evaluează şi prezic posibilităţile de dezvoltare morfo-funcţională a

viitorului jucător (selecţie primară şi secundară);

- cele care evaluează gradul de “achiziţii” în domeniul capacităţii fizice;

- cele care evaluează gradul de “achiziţii“ în domeniul abilităţilor pentru joc

(tehnice, tactice, teoretice);

- cele care, în final, definesc structura capacităţii de performanţă (comportament

performanţial) în concurs.

Stabilirea competenţelor de evaluator a antrenorilor secunzi

Aceştia sunt subalternii antrenorului principal. Sarcina lor principală este să răspundă de

anumite componente ale pregătirii sau ale jocului:

pregătire fizică;

pregătire tehnică;

pregătire individuală;

faze din pregătirea tactică (atac, apărare);

înregistrarea antrenamentelor, a eficacităţii jucătorilor în jocuri cu

parametri bine stabiliţi în prealabil.

Antrenorul secund are un rol de “apropiere” ale eventualelor concepţii aşa zis „dure” ale

head coach-ului cu componenţii echipei.

Competenţele antrenorului secund sunt apreciate de staff-ul tehnic al echipei şi în

funcţie de gradul de obiectivitate al înregistrărilor din antrenamente şi competiţii.

Stabilirea competenţelor medicului echipei şi ale maseurului echipei

Această activitate este încărcată de foarte multe responsabilităţi. În sportul românesc nu

există contracte ferme între jucător şi segmentul de asigurare medicală cu privire la anumite

chestiuni care definesc:

gradul de asigurare;

gradul de accidentare;

modul de retribuire al celui asigurat;

ce rol joacă medicul în acest caz.

Societăţile de asigurare evită să încheie contracte sportive în România. De cele mai

multe ori un jucător va încerca să încheie un contract de asigurare „particular” cu prea puţine

clauze care amintesc de „accidentul sportiv”. Tocmai din aceste motive, competenţele staffului

„medico-sportiv” trebuie să fie bine precizate pentru că şi responsabilităţile sunt uriaşe.

În acest domeniu nu se poate face rabat la stabilirea gradului de sănătate al jucătorului.

Dispensarele policlinice teritoriale şi centrale au un rol imens în asumarea unor

responsabilităţi.

CURS NR. 14 - DOPAJUL ŞI SPORTUL DE PERFORMANŢĂ

Fenomen cu ample rezonanţe negative în performanţa sportivă mondială a ultimelor

decenii, dopajul a fost, este şi va fi utilizat de către cei care doresc cu orice preţ şi cu orice risc

să obţină victoria.

Convenţia împotriva dopajului adoptată destul de recent de Consiliul European de la

Strassbourg în 1989 (semnată de Guvernul României în 1998) declară război total dopingului.

Conform acestei Convenţii „dopajul în sport reprezintă administrarea în rândul sportivilor sau

folosirea de către aceştia a unor clase farmacologice de agenţi de dopaj sau a unor metode de

dopaj".

Scopul Convenţiei este să ia măsurile necesare pentru ca prevederile ei să devină

efective în vederea reducerii şi chiar a eliminării dopajului din sport.

Părţile din cadrul Convenţiei s-au angajat să elaboreze şi să aplice în colaborare cu

organizaţiile sportive naţionale şi cu mijloacele de comunicare în masă programe educative şi

campanii de informare care evidenţiază faptul că dopajul în sport reprezintă un pericol real

pentru sănătate şi că prejudiciază valorile etice ale sportului.

Măsurile adecvate împotriva dopajului în sport sunt grupate într-un sistem de sarcini

care trebuie îndeplinite la nivelul structurilor sportive naţionale şi internaţionale:

a) reglementările antidoping, pe baza regiulamentelor adoptate de organizaţiile

sportive competente;

b) listele claselor farmacologice aale agenţilor dopanţi şi metodelor de dopaj

interzise, pe baza listelor adoptate şi publicate periodic;

c) metodele de control antidoping;

d) procedurile de disciplinare, cu aplicarea principiilor internaţional recunoscute ale

justiţiei şi garantarea respectării drepturilor fundamentale ale sportivilor asupra cărora

planează suspiciunea de dopaj prin respectarea următoarelor demersuri:

organul de instruire (anchetă) trebuie să fie distinct de organul disciplinar, în

sensul că ancheta este bazată pe investigaţii tehnice de mare specialitate;

persoanele incriminate au dreptul la asistenţă juridică sau de reprezentare;

este obligatorie existenţa unor dispoziţii clare şi practic aplicabile, care să permită

recursul împotriva oricărei rezoluţii date (dreptul la replică şi la apărare);

e) procedurile de sancţionare efectivă şi drastică a responsabililor, medicilor,

veterinarilor, antrenorilor, fiziologilor, fizioterapeuţilor, sportivilor şi ale altor persoane

complice, la încălcările faţă de reglementările antidoping sau ale unor abateri de la etica

dopingului;

f) procedurile de recunoaştere mutuală a suspendărilor sau ale altor sancţiuni impuse

de alte organizaţii sportive în ţara respectivă sau într-o altă ţară.

Pe lângă acestea, părţile îşi încurajează organizaţiile sportive:

a) să instituie, într-un număr suficient de mare pentru a fi eficiente, controale

antidoping inopinate, nu numai în timpul competiţiilor, ci şi în orice moment propice înafara

lor; aceste controale trebuie să fie făcute în mod echitabil pentru toţi sportivii şi să comporte

teste aplicate şi repetate, dacă este cazul, unor sportivi aleşi la întâmplare;

b) să încheie cu organizaţiile sportive din alte ţări acorduri care să facă posibilă

supunerea unui sportiv, care se antrenează într-una din aceste ţări la teste efectuate de o

echipă autorizată de control antidoping din ţara respectivă;

c) să clarifice şi să pună de acord reglementările referitoare la acceptarea la probele

sportive internaţionale;

d) să încurajeze participarea activă a sportivilor la lupta împotriva dopajului, dusă de

organizaţiile sportive internaţionale;

e) să utilizeze pe scară largă şi cu eficienţă aparaturile existente în laboratoare şi puse

la dispoziţia lor, în vederea analizei antidoping atât în timpul, cât şi înafara competiţiilor

sportive;

f) să se preocupe de găsirea unor metode ştiinţifice de antrenament şi să elaboreze

principii directoare destinate protejării sportivilor de orice vârstă, adaptate fiecărui sport în

parte.

LISTA DE REFERINŢĂ A CLASELOR FARMACOLOGICE DOPANTE ŞI A

METODELOR DE DOPAJ

I. CLASE DE AGENŢI DE DOPAJ

a) Stimulente

b) Narcotice

c) Steroizi anabolizanţi

d) Beta-blocante

e) Hormoni peptidici şi analogici.

II. METODE DE DOPAJ

a) Dopaj sanguin

b) Manipulări farmacologice, chimice sau fizice.

III. CLASE DE SUBSTANŢE SUPUSE ANUMITOR RESTRICŢII

a) Alcool

b) Marijuana

c) Anestezice locale

d) Corticosteroizi.

119

CLASE DE AGENŢI DE DOPAJ

Stimulente

Narcotice

Steroizi

anabolizanţi

Beta-Blocante

Diuretice

Amfepramona

Amfetamina

Amfetaminil

Amfinezol

Benzampfetamina

Caofeina

Cathina

Clorfetermina

Clorprenalina

Cocaina

Croropamida

(component

microcen)

Crotetamida

(component

microcen)

Dimetilamfetamina

Efedrina

Etamiran

Etilamfetamina

Feneamfamina

Fenetilina

Fenilpropanolamina

Fenmetrezina

Fenproporex

Fentermina

Furfenorex

Mefenarex

Metamfetamina

Metilfenidat

Alphaprodină

Aniledirin

Buprenorfina

Codeina

Dextromotamiol

Dextropropexifen

Diamorfina

(heroina)

Dihidrocodeina

Dipipanona

Etilmorfina

Etoneptazina

Fenazocina

Ferorfanol

Metadona

Morfina

Nabufina

Pentazocina

Trimeperidina

Balasteron

Boldenona

Cclostebol

Dehidrodormetil

testosteron

Fluximesteron

Mesterolon

Metadienona

Metenolon

Metitestosteron

Nandrolon

Naretandrolon

Oxabdrolon

Stanozolol

Testosteron

Acebutolol

Aalprenolol

Atenolol

Labetalol

Metaprolol

Nadolol

Oxprenolol

Propranolol

Sotalol

Acetazolamida

Amilorid

Bendroflumithiaziada

Benzthiazida

(benzth)Bumetanida

Canrenona

Clormerodrin

Clortalidon

Diclofenamida

Acidetacrinic

Furosemid

Hidroclorthiazida

Mersalil

Spironolactona

Triamteren

Metilefedrina

Metoxifenamina

Morazon

Niketamida

Pemolina

Pintetrazol

Pipradol

Pirovaleron

Prolintan

Propilhexedrin

Stricnina

Hormoni peptidici şi analogici

Chorionic gionaadotrophin (HGG-gonadotropina chorionice umană)

Cortocotropina (ACTH)

Hormoni de creştere (HCG, somototropina)

Lista claselor de substanţe dopante şi a metodelor de dopaj, adoptată de către Comitetul

Internaţional Olimpic în luna aprilie 1989.

CONTROLUL ANTIDOPING

1. Convocarea la control. Când un sportiv este convocat la control, trebuie completat un

formular în care el ia la cunoştinţă şi îsi dă acordul pentru controlul care va avea loc cât

mai repede posibil. Sportivul poate să rămână sub supraveghere până în momentul

controlului.

2. Anunţarea centrului de control. Îi este permis sportivului să fie însoţit de o persoană de

încredere. La locul indicat în test identitatea sa va fi verificată prin prezentarea cărţii de

identitate, a permisului de conducere. Locurile de aşteptare şi locul unde se desfăşoară

testele sunt separate. În cel din urmă nu trebuie să se găsească decât sportivul însoţit

120

eventual de o persoană de încredere şi în cel mai rău caz de un reprezentat al federaţiei

naţionale sau internaţionale sau de un translator.

3. Alegerea flacoanelor. În camera de testare sportivul îsi alege o eprubetă, nouă, încă

ambalată.

4. Prelevarea testului de urină. Sportivul dă urina sa sub stricta supraveghere a unui

controlor, femeie sau bărbat, de acelaşi sex cu el. Pentru analiză sunt necesari cel puţin 70

mililitri de urină.

5. Închiderea flacoanelor. Sportivul închide flacoanele cu capacele cu care acestea sunt

dotate şi verifică etichetele acestora: pentru eşantionul A eticheta galbenă, iar pentru

eşantionul B eticheta albastră.

6. Completarea formularului. Persoana responsabilă cu controlul dă un număr flaconului

pe care apoi îl trece pe un formular. Este păstrat anonimatul, laboratorul care face

analizele necunoscând numele sportivului de la care s-a prelevat testul de urină sau sexul

acestuia.

7. Indicarea medicamentelor folosite. Este recomandat indicarea medicamentelor care au

fost folosite în ultimele 48 de ore dinaintea testului şi înscrierea acestora în formular.

8. Semnătura. Sportivul reciteşte formularul pentru a verifica dacă informaţiile sunt exacte

şi complete. Toate contestaţiile pot fi înscrise în formular, care va fi semnat de

responsabilul cu controlul şi sportiv. Semnăturile certifică faptul că respectivul control s-a

desfăşurat în condiţii normale.

9. Sfârşitul controlului. Sportivul primeşte o copie a formularului pe care să o păstreze şi

care atestă faptul că totul s-a desfăşurat în condiţii bune, iar cel care a executat testul

respectiv a respectat procedura standard.

121

BIBLIOGRAFIE

Baciu, Alin, 2006 – ”Sportul şi calitatea vieţii, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca

Bernard, M., 1989 - ”Encyclopedia Universalis”, PUF Paris

Bompa, Tudor O., 2001 – „Teoria şi metodologia antrenamentului sportiv – Periodizarea”, Editura

Ex Ponto, Bucureşti

Cârstea, Gheorghe, 1999 – „Educaţia fizică - fundamente teoretice şi metodice", Casa Editorială

„Petru Maior", Bucureşti

Colibaba-Evuleţ, D., Bota, I., 1998 – „Jocuri sportive-Teorie şi metodică”, Editura Aldin,

Bucureşti

Cometti, G., 1998 – „Les methodes modernes des musculation", Univ. de Bourgogne, Dijon,

Tome I - p.3, Tome II

Cucoş, C., 1996 – „Pedagogie”, Editura Polirom, Iaşi

Dragnea, A., 1996 – „Antrenamentul sportiv - teorie şi metodică”, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti

Dragnea, A., Mate-Teodorescu Silvia, 2002 – „Teoria sportului”, Editura FEST, Bucureşti

Epuran, Mihai, 1995 – „Ştiinţa şi sportul", Revista "Ştiinţa sportului", Bucureşti, an1

Epuran, Mihai, 1995 – „Modelarea conduitei sportive", Editura Sport-Turism, Bucureşti

Epuran, M., Holdevici, Irina, Toniţa, Florentina, 2001 – „Psihologia sportului de performanţă”,

Editura Fest, Bucureşti

Harre, D., 1973 – „Teoria antrenamentului", Editura Stadion, Bucureşti

Krüger, A. – „Un prim demers pentru o pedagogie a competiţiei", Leistungsport nr.1, 1994,

(apărut în SDP nr. 350-352, CCPPS, Bucureşti, 1996)

Manno, Renato, 1996 – „Bazele antrenamentului sportiv", Editura SDP nr. 378-375, CCPPS,

Bucureşti

Nicu, A., 1993 – „Antrenamentul sportiv modern”, Editura Editis, Bucureşti

Roman, Gheorghe, 2003 – „Evaluarea în jocul de baschet", Editura Napoca Star, Cluj-Napoca

Roman, Gheorghe, 2004 – „Antrenamentul şi competiţia în sportul de performanţă”, Editura

Napoca Star, Cluj

Roman, Gheorghe, Batali Cristian, 2007- ”Antrenament sportiv-teorie şi metodică” Editura

Napoca Star, Cluj

122

Rusu, Flavia, 2004 – ”Volei –aspecte psihopedagogice ale antrenamentului sportiv”, Ed. Napoca

Star, Cluj

Rusu, Flavia, Baciu, A., Şanta C., 2008 - ”Teoria şi metodica antrenamentului sportiv, note de

curs, FEFS-UBB Cluj

Schon, R., Ress, M., 1993 – „Probleme cheie de structurare a performanţei de lungă durată",

Leistungsport nr.6, p.12 (apărut în SDP nr.350-352, CCPPS, Bucureşti, 1994)

Weineck, J., 1997 – „Manuel d’entraînement”, 4e edition, Editura Vigot, Paris

123

124

teoria si metod antr

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?