Revista Maio, mai 2021

Punkiști pe străzile
Londrei
Poster Riot Grrrl
Kim Gordon,
Sonic Youth
și fascinată la faptul că pe vremea aceea puteai efectiv
ieși din casă ca să vezi hoarde de puști îmbrăcați
ca și cum ar fi victimele unui bombardament nuclear,
comportându-se ca niște pramatii, în total dezacord cu
peisajul căruia îi fac parte. Alt fapt pe care îl ador este
că toți puștii intervievați refuză să se asocieze în mod
categoric unei mișcări care să îi definească, iar de cele
mai multe ori, întrebați „de unde își cumpără hainele”,
recunosc fără inhibiții că habar nu au, că le-au împrumutat
de cine știe unde și că se îmbracă astfel doar
fiindcă așa le place.
Nu este ușor de trecut cu vederea controversa,
violența și abuzul de droguri care, deși nu erau promovate
în mod explicit, erau o realitate a culturii punk. Deși
mi-ar fi tare ușor să romantizez trecutul culturii punk și
să afirm că majoritatea tabloidelor aveau doar tendințe
vicioase de defăimare la adresa membrilor, prefer să
recunosc că și punk-ul are o limită. Valoarea subversivă
și agresivă a mișcării în contextul cultural este de necontestat,
fiindcă fără punk probabil nu am fi avut trupe
de rock feminin (pe bune, The Slits, The Runaways,
The Raincoats fiind printre primele trupe de rock feminin)
atitudinea minorităților sexuale ar fi fost mai temperată,
și cine știe, nici feminismul în anii `90 nu ar fi fost
mare brânză fără Riot Grrrls. Cu toate acestea, violența
nu era mereu folosită ca formă de protest, conștientizându-se
necesitatea ei în contextul social, ci glorificată
în sinea ei. Henry Rollins de la Black Flag susține
că, la un moment dat în anii `80, cultura punk devenise
atât de elitistă și restrictivă încât nu mai oferea mare
libertate de exprimare: „punk-rockerii deveniseră unii
dintre cei mai înguști la minte oameni pe care i-am
cunoscut”. Glorificarea violenței ajunsese într-un punct
în care scena de punk devenea, într-un mod care mi se
pare foarte ironic, sufocată de skateri și surferi neo-naziști,
punct în care Dead Kennedys a simțit nevoia să
scoată o melodie cu un mesaj foarte explicit împotriva
lor. O mică categorie undeground de punkeri neo-naziști
a conitnuat să existe, dar s-a stins odată cu mișcarea
în sine. Personal mi-a plăcut direcția creativă pe
care au luat-o ulterior cei de la Sonic Youth, una din
trupele mele preferate, preluând perspectiva culturală
oferită de mișcarea punk și integrând-o într-un rock alternativ,
mai puțin zgomotos și mult mai muzical.
Ca stil muzical, punk-ul este zgomotos, dezlânat,
enervat dar și enervant. Cred că cel mai bine îl descrie
Johnny Rotten de la Sex Pistols într-un citat care mereu
îmi răsună în creier: „Nu ne place muzica. Ne place ha-
9